Se întinse cât putuse de mult înainte, sprijinindu-se doar într-un picior. Pentru o secundă mi-am ținut respirația închipuindu-mi plutirea ei în acel cvasi-întuneric obscur și prăbușirea iminentă. Am scuturat din cap, alungând acest gând și odată cu el, risipind sentimentul de pierdere irecuperabilă. Deși lipsită de antrenament, își intrase în ritmul de lucru. Fuseseră câteva zile negre pentru Prinzătoare, dar își revenea mult mai repede decât mi-aș fi imaginat. Acum, stătea cu ambele picioare pe platforma de la etajul trei al arhivei (spun cu aproximare) recăpătându-și eleganța dată de postura-i obișnuită. Balansul ei îmi făcea de fiecare dată inima să sară peste o bătaie, dar ea reușea cumva să agațe fiecare hârtiuță pe care o vedea țâșnind din senini în catedrala aceea lugubră și luminată slab de o licărire pâlpâitoare, artificială de la subsol.
Toate informațiile strânse într-o viață de om: amintiri, vise, emoții erau înmagazinate și așezate ordonat, pe diverse categorii, stivuite în rafturile prăfuite ale arhivei. Chiar și în întunecimea sălii se vedeau particulele ca o mâzgă mare, un nor greu, înecăcios de praf. Domnișoara din fața mea e într-un moment de cumpănă. Două hârtii colorate cu idei zboară cu viteză în același timp: una plutește la primul palier și cealaltă la ultimul. Nu știe pe care ar trebui să o alegă și într-un final se repede la cea de jos. Se strâmbă caustic la vederea găurilor de molii și a colțului ars parcă de o flacără de aragaz. Intuiția o înșelase, era nevoită să livreze una din acele idei dăunătoare, iar ceva o făcea să tremure de-a binelea, de parcă ce tocmai citise o mișcase într-un mod profund, căzând pradă unui atac epileptic.
O zbughi alergând pe holurile mute cu aerul umflându-i rochia. Minusculii bulgări de lumină captivi într-o sticlă sferică încrustată cu ornamente metalice de aramă ca niște globuri din acelea de cristal pe care le au ca instrument prezicătoarele viitorului îi luminau poteca, aprinzându-se la auzul pașilor ei grăbiți, tulburați. Expresia feței ei nu lăsa să se distingă supărarea, însă i se citea în pașii mai apăsați ca de obicei. Nu se oprise ca altădată să contemple coloanele înalte scăldate în aur și nici peisajul placid care amintea de o casă a unui emerit aflată pe un munte (comparația ar fi funcționat mai bine dacă nu ar fi fost migala turnului ce nu se potrivea deloc cu peisajul pastoral). Țac, țac, țac într-un ritm cadențat își târa picioarele silindu-se să meargă spre sediul central. Ajunsă în apropierea zonei pe care o cunoștea prea bine, se întrerupse din mersul agitat și privi clădirea în formă de cutie. Avea un sertar din lemn, ferestrele erau înconjurate de cărămidă ruginie și sticla lor era împestrițată de promoroacă, însă nu vă lăsați păcăliți. Aceasta este singura construcție în care nu poate păși nimeni pentru că nu are cheia pe care probabil voi o folosiți pentru a deschide ușa căminului primitor. Ce este diferit la coliba bătrânească de care vă vorbesc este acoperișul prevăzut cu un capac și statuia unei fete cu veșmânt asemănător unei flori pleoștite de ploaie. Pare oprită la mijlocul mișcării, împietrită de o forță necunoscută și rămasă în stare de șoc la vederea unui lucru îngrozitor de frumos sau de urât. Nimeni nu știe…
Prinzătoarea introduse hârtia jerpelită și degradată în toate modurile posibile înăuntrul sertarului și roti cheița în broască închizând violent ochii. Balerina își continuă pirueta, iar pe capacul cutiei muzicale reprezentată la scară de cel puțin zece ori mărită se proiectă o imagine. Se materializă ideea stăpânei ei că nu avea să îl mai vadă niciodată în alte circumstanțe decât pe patul de spital, apoi va dispărea și de acolo. Persoana care stătea la baza fabricii ei de idei, care îi dăruise cutiuța muzicală dispărea din vedere ca densa ceață a unui miop. Evident, ea nu avea cum să știe de cinematograful subconștientului ei care luase forma preaiubitului cadou. O copleșeau prea multe gânduri încât ar fi vrut să le poată îndesa undeva, cât mai adânc și să nu fie nevoie să le dezgroape niciodată. Niciodată! Își dorea cu patimă în acel moment să aibă un mormânt prematur în minte și să le arunce pe toate, îngropându-le pe veci. Stând acolo în casa părintească și îngenunchind de durere, legănându-se ghemuită ca un bebeluș, scăpă din mână porțelanul alb, iar cutiuța muzicală se sparse cu un zgomot sfâșietor împrăștiind mâinile, picioarele, arcurile balerinei. În interiorul mecanismelor ei de gândire, Prinzătoarea se chinuia să nu pună mâna pe o idee rea și înnebunise complet, neputând înțelege de ce Dumnezeule nu putea să fie și ea binecuvântată cu hârtii altele decât cele umede, igrasioase sau în cel mai rău caz mutilate și pline ochi de neputință.
,,Sărmanul om, atât s-a putut azi, atât s-a putut…”, gândi ea.
Iar eu, la granița între doua lumi lichefiate din care nimic nu transpiră nici sunete de flaut, nici țipete de himeră, cea mai mare povară e să știi totul și să nu poți face nimic, să vrei să ajuți, dar mâinile să îți fie strânse deasupra capului, asistând și luând conștient parte la un pandemoniu al gândurilor.
Aburi, mâinile mele tremurînde, Ochii grei, lentilele mele aburinde, Totul este alb, doar paşii sunt auziți, Oameni de zăpadă, de dimineață clădiți, Degetele aproape degerate, ”Unde am fost?” “Oare merg înainte degeaba, are vreun rost?” Luna cade, lăsând tronul soarelui, Uşor totul luminând, simțind soarele pe față, “Oh…ce lume hoață.” Membrele mi se opresc, căzând pe spate, Frigul ținându-mă, Soarele de altă parte, Aburi, încercând să respir, să vorbesc, “Oare, ce o să pățesc…” Ochii îmi sunt grei, degetele degerate, Îmi simt inima, încet mai bate… Totul este alb, ochii încet mi se închid, Doar un corp în zăpadă, totul palid… Aburi, s-au încetat din a apărea, Sufletul meu amorțit, uşor hoinărea…
Educația, un organ sucit al limbii sau poate al minții care ne face să conștientizăm tot ce există și nu există, dincolo de limitările lumii reale, explorând adâncurile nemaivăzute ale subconștientului omenesc. Acea rotiță care pune în mișcare gândul furios sau tăcut ce vrea să iasă mai repede afară, să prindă formă și să devină cuvânt. Este ceea ce face un om de știință să treacă într-o clipită scurtă ca o pocnitură din degete de la un subiect de conversație obișnuit lui, cum ar fi celula, la beletristică, vestimentație și istorie, aruncându-se cu avânt în solilocvii cu mare fluiditate, cu o ușurință scandaloasă.
Închideți ochii și trageți cortina, imaginați-vă suprafața netedă a unui lac, apoi o picătură, desprinzându-se de pe o frunză și atingând apa cu un bocet slab, un suspin. Cutele ca niște falduri de stofă albastră sunt însăși camuflarea propagării informației, de la un singur om într-un ocean de capete. Educația nu e doar inteligență, căci fără a avea un scop, un mod de a atinge corpul de apă, ea se evaporă, stagnează și se chircește într-un vapor dus de vânt. În slujba celui care știe să o folosească, picătura e o armă.
Principiul de bază care spune că orice lucru este identic cu sine însuși de la care pleacă un paradox ce la prima vedere pare inexplicabil, își găsește rezolvarea în educație. Uitați-vă la o fotografie de când erați copii. Seamănă cu felul în care arătați acum? Încercați să depășiți bariera trăsăturilor fizice care, evident nu au rămas la fel și gândiți-vă la cât de mult s-a schimbat raționamentul vostru. Mai credeți în zâna măseluță? Și dacă toate aceste lucruri nu mai sunt cum erau odată, dacă nici mintea, nici aspectul nostru nu au rămas la fel, mai suntem oare identici cu noi înșine? Dacă toate piesele mecanismului nostru au fost înlocuite, putem rămâne varianta noastră originală? ,,Natura ne aseamănă, educația ne deosebește” spune Confucius. Experiențele de viață, cultura, imaginația și mai presus de toate educația sunt cele care alcătuiesc nucleul ființei noastre. Fiecare particulă din noi este descrisă de existența acestor atribute care nu pot fi altfel decât individuale și evoluează doar pe parcursul trecerii timpului într-un fel de nerecunoscut astfel încât par străine de propriile lor rădăcini.
Așadar, când voi auzi pe cineva întrebând retoric și cu glas șoptit:
Unde este educația?
Eu îi voi răspunde enigmatic și fără niciun fel de ezitare:
Îmi place să cred că educația este nucleul fiecarui om, punctul ce conține esența tuturor punctelor, și că fără ea am fi ca un pendul ce nu indică nici ora, nici minutul, nici secunda și a cărui existență devine obscură cu trecerea timpului.
Totuși, auzim deseori că în lumea contemporană educația nu mai este o necesitate și că putem trăi la fel de bine în absența ei. Eu însă, nu sunt de acord.
Elev fiind, am ajuns să-mi creez propriile definiții cu privire la ce înseamnă educația și importanța acesteia.
Educația este un proces complex de autocunoaștere, de percepție a mediului ce ne înconjoară și de judecată a propriilor acțiuni și plăsmuiri.
Educația este trenul necunoscut, tainic, ce ajunge la destinația absolută: Maturizarea.
Educația este, de asemenea, o formă de iubire de sine și viață.
Educația este un măr ispititor din care, mușcând, omul nu păcătuiește, ci renaște.
Educația construiește omul viu- omul care trece printr-un proces de gândire și care dă naștere unor noi idei. În acest fel, educația devine un lanț continuu al vieții ce dăinuie prin intermediul nevoii de a cunoaște necunoscutul.
În final, ce am fi fără de ea? Am fi omul ce trăiește, însă fără de Viață…
,,Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort.”
O limbă străină înseamnă fără doar şi poate o altă paradigmă a realității sau integrarea într-un alt orizont de concepere şi percepție a realității. A aprofunda o limbă străină până la cunoaşterea ei concretă presupune descoperirea inedită a substratului gândirii umane care atribuie sensuri diferite aceluiasi cuvant de la o manifestare lingvistică la alta. De exmplu, verbul “a încerca” din limba română are drept semnificație “faptul de a merge în cerc fără a ajunge undeva”, în timp ce verbul “provare” din limba italiană, care, tradus în română, înseamnă “a încerca”, presupune, etimologic vorbind, “faptul de a da proba în vederea înțelegerii”. Desigur, trimiterile făcute mai sus au legătură cu o dimensiune metafizică a cunoaşterii şi realității lingvistice, cu o oarecare metaforă conceptuală pe care o putem pătrunde prin intermediul cercetărilor subtile. Însă, pe de altă parte, contactul profund cu o limbă străină facilitează propriu-zis şi posibilitatea unei evoluții profesionale desăvârşite, pentru a nu mai vorbi de accesul la o gamă largă de culturi. În definitiv, trăim într-un sat global, într-o comunitate globală în care bariera lingvistică poate fi uşor depăşită prin actul autentic de învățare şi asumare a unei limbi ce poate reprezenta liantul de comunicare sau o punte solidă între națiuni şi culturi. Am mai putea lua în considerare şi rolul pe care cunoaşterea unei limbi străine îl poate avea în perpeturea unui alt aspect ce dă suflare societății noastre dependentă de ispite moderniste, şi anume, toleranța. Evident, învățarea unei limbi străine nu presupune automat asimilarea tacită a toleranței, dar încadrarea noastră într-un act dialogal lingvistic cu cineva al cărui glas nu rosteşte aceleaşi cuvinte şi expresii ca şi noi ne determină să ne raportăm într-o manieră mai responsabilă la elementele de diferențe culturale şi identitare ale Celuilalt. Astfel, studiul limbilor străine contribuie la legitimarea noastră în calitate de membri şi cetățeni activi ai unei societăți multiculturale şi pluraliste, către care, în mod normal ar trebui să tindem, având în vedere capriciile obscure ale istoriei recente, marcată de neînțelegeri şi conflicte. Nu în ultimul rând, învățarea activă a unei limbi pe care nu o cunoaştem are drept efect, conform cercetărilor neuroştiințelor contemporane, menținerea creierului într-un ritm alert al aprehendării, demers ce are nevoie întotdeauna de constanță, pentru a evita riscul atrofierii intelectuale. În orice caz, importanța studiului limbilor străine constituie un adevăr pe care nimeni nu îl poate contesta, iar beneficiile pe care le implică sunt evidente, însă întotdeauna ar fi bine să ținem cont de un imperativ clar şi necesar: nu trebuie să învățăm o limbă străină doar pentru a ne descurca sau a supraviețui, ci mai ales pentru a o cunoaşte. Altfel spus, ideal este să învățăm de dragul cunoaşterii şi al înțelegerii.
Demult, pe când primăvara de abia își curăța verdeața de ura iernii, poposeam prin ogradă, mai fără de rost. Era o zi aproape mirifică.
Soarele, ca un zeu prea arogant, strălucea cu semeț, iar vântul mângâia frunzele proaspăt renăscute.
Plimbându-mă în monotonia stării, observ un pui prăbușit de cioară. Avea ciocul impunător, regesc. Penele îi erau de un negru intens, aproape orbitor și păreau croite de vreun trib extravagant.
Iată, însă, cum nu poate zbura… Are aripa frântă! Privesc peste orbite și ochesc cuibul, unde mama puiului își privea, cu o oarecare pismă, pruncul timpuriu cum se scurge de puteri.
Mă întreb totuși ce făcuse mica cioară de fusese alungată, poate împinsă și ocărâtă din propria lume. Pedeapsa primită nu părea a fi aripa descurajată, ci chiar privirea mamei…
Brusc, scena absolut grotescă fu oprită. Am luat cioara și am plecat!
În casă, puiul peltic tremura și își ascundea privirea cu un zid de pene dese.
Curând, acesta deveni o parte din mine. Dimineața, îl priveam stând la fereastră, gânditor, contemplând la viața de odinioară.
Părea trist… Uneori, urla de durerea mamei… Născătoarea lui fiind, iată, de negăsit.
Acest fapt avea să se schimbe într-o zi, când am decis să-l las în grădină. Nu putea să zboare încă, doar că poate dorea să-și salute vechea familie!
Stând pe o creangă stacojie, mica cioară își întâlni mama. Părea trecută prin belele vieții, obosită, plictisită…
Se așeză pe creangă, lângă el.
Îl privi…
Și zbură.
Această banală interacțiune îl deznădăjdui pe pui. Următoarele zile, ținu post negru și dormi toată ziua în bibliotecă, printre atlase de botanică.
La finalul lunii, la un sfârșit fioros de martie, cioara muri.
Nu de foame, dar iată, nici de sete.
Cioara se prăpădi de neiubirea mamei…
Fusese o zi mohărâtă pentru mine, pentru sufletul și credințele mele. L-am îngropat lângă casă, sub un liliac.
Mă-ntreb iară, la orele târzii de tot, ce făcuse puiul nostru, încât nu meritase iubire de mamă…? Sau de ce moartea părea pentru el, o mamă călduroasă.
Interviu cu profesorul de istorie, Marcel Bartic. Intrebari de Ania Z. a 10a B
In primul rand, care ar fi rolul ideal al scolii in viata elevului?
Elevii de astăzi sunt adulții de mâine. Rolul școlii este acela de a-i învăța cum să fie siguri pe ei. Cum să facă o lume mai bună. În ultimă instanță, cum să fie fericiți, ei cu ei și cu oamenii din jurul lor. Școala nu este doar o sursă de cunoștințe și informații. Profesorii fac mai mult decât atât. Trebuie să formeze caractere puternice, spiritul de învingător dar și valori precum empatia, toleranța și compasiunea. Viitorul este greu de imaginat în absența acestora.
Ce solutii ofera sistemul privat la problema educatiei in Romania?
Școlile particulare au avut o evoluție sinuoasă în țara noastră. Spre deosebire de alte țări, la noi, inițiativele de antreprenoriat în educație sunt foarte recente și încă într-un proces de maturizare. Cele mai multe funcționează în baza Legii Educației Naționale deci, cumva, au cam aceeași structură curriculară ca școlile de stat. Evident, oferta lor este una mai bogată decât cea a școlilor publice. Cel puțin la nivelul opționalelor, cluburilor și proiectelor educaționale cred că sunt niște plusuri în sistemul privat. Cea mai importantă deosebire însă este aceea că, în sistemul privat, avem o mentalitate mai îndrăzneață, un plus de autonomie în gândire, de care suntem conștienți și de care ne folosim pentru a da un plus de calitate actului educațional. Uneori ne iese, alteori nu. Trebuie să fim onești și să acceptam că nici școlile particulare nu au soluții pentru orice. Ele reprezintă mai degrabă o alternativă la școlile de stat nu neapărat varianta perfectă.
Cum credeti ca influenteaza scoala problemele adolescentei? Credeti ca este/sau nu este si ea responsabila pentru ele? (ex de probleme : imaginea de sine, stima de sine, existenta in colectiv)
Categoric școala are un rol important în viața adolescenților și problemele cu care aceștia se confruntă. Când spun școală, mă gândesc la toți cei care au un rol acolo: profesori și elevi. Dacă există o cultură organizațională, o atmosferă care să încurajeze particularitățile fiecarui elev, pasiunile, imaginea proprie și stima de sine, sigur va fi un mediu decisiv pentru felul în care se formează personalitatea copilului. Există și reversul monedei. Dacă școala se concentrează doar pe nevoile ei, pe transmitere de cunoștințe și validarea rezultatelor școlare prin diplome obținute la concursuri, atunci sigur că nevoile copilului rămân pe plan secund. Acest lucru va duce în timp la acumularea unor frustrări, sentimentul de neîmplinire și, în cele din urmă, la insucces școlar.
Cum credeti ca va influenta existenta revistei scolii dinamica scolara? Daca da, in ce mod?
Revista școlii este un excelent prilej pentru a le da elevilor o voce. Un spațiu literar în care toate aspirațiile, gândurile sau nemulțumirile lor ar putea fi auzite. Revista poate fi totodată un bun exercițiu pentru a învăța să-ți asumi responsabilitatea pentru lucrurile pe care le scrii. Așa înveți să primești feedback. Acesta nu va fi întotdeauna unul pozitiv. Articolele pe care le scrii nu vor plăcea întotdeauna. Foarte bine. Cu timpul, ai să înveți că feedbackul, chiar și cel negativ, e o lecție foarte bună. Cei care te critică și îți fac sugestii și te critică cu bună credință îți fac o favoare. Pe de altă parte, trebuie să înveți să ignori partea de hate, care vine la pachet cu orice text făcut public. E în regulă și cu asta. Te face mai hotărât, mai sigur pe tine și pe convingerile tale. Cel mai neplăcut lucru atunci când scrii e să nu ai nici o reacție. Nici măcar negativă. Atunci trebuie să-ți reevaluezi stilul și mesajele pe care vrei să le transmiți.
Credeti ca este nevoie de o schimbare in mindset-ul elevilor si al profesorilor? Daca da, in ce ar consta aceste schimbari in opinia voastra ?
Sigur că da. Să nu ne mai raportăm la școală ca la o instituție care livrează diplome. Note. Ierarhizări. Să nu mai așteptăm să vină altcineva să ne rezolve problemele. Noi, profesorii, elevii și părinții, împreună, avem o forță uriașă. Și nu suntem conștienți de ea. Am putea face din școală un spațiu al cunoașterii și al devenirii umane care, fără îndoială, ne-ar marca fundamental personalitatea. Depinde doar de noi.
De ce ar trebui sa fie ei (elevii si profesorii) constienti pentru a empatiza mai mult cu cealalta parte?
Citeam undeva, mai demult, că pentru a preveni orice conflict, primul pas e să-i înțelegi bunele intenții ale celuilalt. Poate că de asta avem nevoie cu toții. Profesorii să înțeleagă că în băncile din fața lor sunt niște oameni. Cu nevoile, bucuriile și tristețile lor. Că fiecare dintre ei este special. Că dacă nu e bun la matematică sau la istorie poate fi extraordinar la arte sau limbi străine. Că fiecare copil are nevoie să poată să-și exprime personalitatea. Așa cum, și de cealaltă parte a baricadei, elevii trebuie să învețe că se află tot niște oameni. Că uneori e în fața lor zâmbind deși poate și-a lăsat un copil bolnav acasă. Sau e trist în ziua respectivă. Sau că unele lecții pur și simplu nu-i ies deși și-a dorit foarte mult. Mi-ar plăcea fantastic de mult să-mi aud într-o zi un elev spunându-mi, domnule profesor, dați-mi voie să vă învăț cum să ne învățați.
Care este un sfat pe care l-ati da daca ati sti ca toata lumea l-ar pune in aplicare?
Învățați să fiți fericiți cu voi înșivă. E în regulă să nu fii perfect. E ok să mai și greșești. Asta ne face oameni. Da, finalmente, poate că sfatul pe care l-aș da, dacă m-ar asculta cineva, acesta este. Hai să învățăm să fim mai mult oameni. Și mai puțină imagine.
Acest studiu a fost creat pentru a verifica o ipoteză cu privire la atitudinea a două grupuri sociale diferite față de alegerea de a pleca în străinătate. Diferența socială dintre aceste grupuri este țara din care provin.
Numeroase persoane iau in considerare plecarea în străinătate, au fost deja plecate, sau doresc să plece în străinătate pentru diverse motive, cum ar fi munca, studiile, reuniunea familiei, etc. Această decizie depinde foarte mult de modul în care acești oamenii au fost influențați în copilărie de diferiți factori, de atitudinea familiei lor în legătură acest subiect și în general de părerea locuitorilor țării din care provin cu privire la părăsirea țării natale.
Atitudinea societății dintr-o țară cu privire la un anumit fenomen depinde de istoria sa: dacă oamenii care fac parte din ea au mai avut de-a face cu posibilitatea sau nevoia de a se a muta în străinatate, dacă mai multe etnii au format treptat de-a lungul timpului populația respectivei țări și de nivelul general de trai.
Studierea disponibilității oamenilor din țări diferite de a pleca în străinătate pentru diverse motive are o importanță majoră, deoarece ne poate ajuta la înțelegerea diferențelor dintre nații și modul lor diferit de a gândi.
Ipoteză:
Presupun că există diferențe între tinerii născuți și crescuți în Franța și tinerii născuți și crescuți în România în sensul în care cei din Franța sunt mai dispuși să plece în străinătate din diverse considerente. Motivul pentru care presupun că această ipoteză este adevărată este faptul că Franța este o țară care găzduiește multe naționalități cu culturi diferite, obișnuite să conviețuiască, acest factor contribuind ca rezidenții să fie mai deschiși spre a experimenta o cultură diferită. De asemenea, nivelul de trai este în general mai bun în Franța, ceea ce le permite francezilor să poată călători mai ușor. În plus, sunt de părere că locuitorii Franței sunt în general mai doritori să călătorească și să întâlnească oameni de culturi diferite, deoarece atitudinea lor naturală privind țările străine este mai deschisă decât cea a românilor.
Intenționez ca prin acest proiect de cercetare să descopăr dacă această ipoteză este adevărată sau nu sau dacă este parțial adevărată.
Eșantionul:
Eșantionul este format din 30 de tineri din Franța și 30 de tineri din România, de sex feminin și masculin, cu vârstele situate între 15 și 25 de ani, singura diferență dintre ei fiind țara în care s-au născut și au crescut.
Am realizat două formulare cu aceleași întrebări; unul dintre ele este în limba română iar celălalt este tradus în limba franceză. Am trimis chestionarul în limba română unor prieteni și colegi români de diferite vârste cuprinse in limitele de vârstă stabilite iar chestionarul în franceză a fost distribuit unor tineri din Franța prin intermediul unor rude și prieteni francezi.
Măsurarea variabilelor:
Din moment ce acest studiu verifică dacă există o diferență între modurile în care oamenii percep plecarea în străinătate în funcție de naționalitatea lor, variabila independentă este țara din care provin subiecții. Restul întrebărilor sunt generale, deoarece chestionează despre gen, ocupație, școală, etc., fiind astfel variabile dependente.
Instrumente:
Chestionarele au fost create în Google Forms. Întrebările sunt aceleași, cu diferența că unul dintre chestionare este în limba franceză iar celălalt în limba română. Întrebările sunt în număr de zece și nu se poate alege decât un singur răspuns pentru fiecare.
Din prima întrebare se află care este genul subiectului. Răspunsurile disponibile erau: ,,feminin”, ,,masculin” și ,,altul”.
76,7% din subiecții români și 53,3% din subiecții francezi au răspuns ,,feminin”, iar 23,3% din subiecții români și 46,7% din subiecții francezi au răspuns ,,masculin”.
Răspunsurile de la a doua întrebare determină variabila independentă: unde s-au născut subiecții, prin urmare, naționalitatea lor. Răspunsurile valabile erau ,,România’’ și ,,Franța’’.
100% din subiecții francezi au răspuns ,,Franța’’ și 100% din subiecții români au răspuns ,,România’’.
A treia întrebare verifică statusul social al subiecților. Răspunsurile valabile erau ,,angajat’’, ,,elev’’ și ,,student’’.
16,7% din subiecții francezi au răspuns ,,angajat’’, 80% din subiecții români au răspuns ,,elev’’, iar 83% din subiecții francezi și 20% din subiecții români au răspuns ,,student’’.
Din aceste răspunsuri se observă că în medie subiecții francezi sunt mai în vârstă decât subiecții români. Acest aspect nu influențează în mod special analiza ipotezei, deoarece acest studiu vizează aflarea opiinilor lor personale și verifică dacă subiecții sunt influențați în general de societate cu privire la plecarea în străinătate.
Întrebarea a patra verifică dacă subiecții au călătorit deja vreodată în afara țării natale. Răspunsurile valabile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
100% din francezi și 63,3% din români au răspuns ,,da’’, iar 36% din români au răspuns ,,nu’’.
Motivul pentru care numai 63,3% din români au răspuns ,,da’’ la această întrebare ar putea fi faptul că nivelul de trai al românilor este în general mai scăzut decât cel al francezilor, ceea ce nu le permite tuturor să călătorească, însă un alt motiv căruia ar putea să i se datoreze această diferență ar putea fi faptul că francezii au o atitudine mai deschisă cu privire la părăsirea țării.
A cincea întrebare verifică dacă subiecții au muncit, învățat sau studiat vreodată în străinătate. Răspunsurile valabile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
43,3% din francezi și 86,7% din români au răspuns ,,nu’’, iar 56,7% din francezi și 13,3% din români au răspuns ,,da’’.
Concluzia acestor răspunsuri nu poate fi precisă, din cauza lipsei de elevi în cadrul subiecților francezi și lipsa angajaților în cadrul subiecților români. Este posibil ca elevii și studenții români să studieze în străinătate iar unii studenți români să muncească în străinătate dar faptul că printre subiecții francezi sunt mult mai mulți studenți decât cei români dezechilibrează concluzia posibilă, deoarece studenții sunt mai dispuși să studieze în străinătate în cadrul uni program de schimb de studenți între facultăți.
Întrebarea a șasea verifică dacă subiecții au fost vreodată încurajați de familie să studieze sau să muncească în străinătate. Răspunsurile erau ,,da’’ și ,,nu’’.
Subiecții din ambele categorii au răspuns în proporții egale, 60% răspunzând ,,da’’ și 40% la sută răspunzând ,,nu’’.
Aceste răspunsuri ar putea reprezenta faptul că ambele categorii de oameni au fost influențate în același fel de familie, însemnând că viziunea reprezentanților ambelor țări este la fel cu privire la plecarea în străinătate.
Întrebarea a șptea verifică dacă subiecții au fost vreodată încurajați de școală sau locul de muncă să plece să studieze sau să muncească în străinătate. Răspunsurile disponibile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
80% din francezi și 50% din români au răspuns ,,da’’, iar 20% din francezi și 50% din români au răspuns ,,nu’’.
Această diferență dintre procentajele răspunsurilor ar putea reprezenta diferența dintre viziunea francezilor și cea a românilor cu privire la subiect, însemnând că francezii sunt mai deschiși către această idee decât românii, contrazicând ipoteza rezultată din întrebarea anterioară.
Diferența dintre întrebarea 7 și întrebarea 6 este grupul de persoane la care se face referire, profesori/superiori la muncă și familie. Procentajele răspunsurilor erau egale la întrebarea 6, însă la întrebarea 7 se observă o reducere a proporției de răspunsuri pozitive din partea subiecților români. În acestă situație este posibil să joace un rol important doi factori, anume faptul că nivelul de trai în România este mai scăzut decât în Franța și că francezii sunt mai deschiși către experiențe noi. Familiile subiecților români ar putea fi mai preocupate de viitorul nivel de trai al copiilor lor, în timp ce școlile și locurile de muncă din România au rămas cu aceeași mentalitate de reticență cu privire la străinătate. Familiile franceze își doresc ca tinerii lor să beneficieze de experiențe noi, lucru reflectat și în școlile și locurile de muncă din Franța.
Concluzia nu poate fi însă precisă din cauză că nu există angajați printre subiecții români care au răspuns la chestionar, precum și datorită numărului mai mare de studenți printre subiecții francezi (există o posibilitate mai mare ca studenții să plece să studieze în străinătate datorită parteneriatelor dintre facultăți).
Întrebarea a opta verifică dacă subiecții consideră că ar trăi mai bine în general în altă țară. Răspunsurile posibile erau ,,da’’, ,,nu’’ și ,,nu știu’’.
60% din subiecții francezi și 43,3% din cei români au răspuns ,,nu știu’’, 13,3% din subiecții francezi și 3,3% din cei români au răspuns ,,nu’’, iar 26,7% din subiecții francezi și 53,3% din cei români au răspuns ,,da’’.
Procentajul mare de răspunsuri pozitive de la subiecții români ar putea indica faptul că aceștia sunt de părere că ar avea un trai mai bun în afara României, însă procentajul de răspunsuri de ,,nu știu’’ aproape la fel de mare ca cel de răspunsuri ,,da’’ ar putea indica atitudinea de mai mare reticență a românilor cu vedere la plecarea în străinătate.
Procentajul ridicat de răspunsuri ,,nu știu’’ și procentajul mai mare de răspunsuri ,,nu’’ al subiecților francezi comparat cu cel al subiecților români ar putea indica faptul că aceștia sunt mulțumiți cu traiul lor în Franța.
Întrebarea 9 verifică dacă subiecții plănuiesc să studieze sau să muncească temporar în străinătate. Răspunsule posibile sunt ,,da’’, ,,nu’’, ,,probabil da’’ și ,,probabil nu’’.
60% din subiecții francezi și 53,3 din subiecții români au răspuns ,,da’’, 10% din subiecții francezi și 13,3% din subiecții români au răspuns ,,nu’’, 26,7% din subiecții francezi și 23,3% din subiecții români au răspuns ,,probabil da’’, iar 3,3% din subiecții francezi și 10% din subiecții români au răspuns ,,probabil nu’’.
Procentajul răspunsurilor pozitive la această întrebare este mai mare iar procentajul răspunsurilor negative este mai mic la francezi decât la români. Acest lucru ar putea susține ipoteza conform căreia francezii sunt mai deschiși cu privire la ideea de a experimenta o cultură diferită.
Ultima întrebare verifică dacă subiecții plănuiesc să se mute vreodată în altă țară decât țara lor originară. Răspunsurile valabile erau ,,da’’, ,,nu’’, ,,probabil’’ și ,,probabil nu’’.
26,7% din subiecții francezi și 36,7% din subiecții români au răspuns ,,da’’, 13,3% din subiecții francezi și 6,7% din subiecții români au răspuns ,,nu’’ 43,3% din subiecții francezi și 30% din subiecții români au răspuns ,,probabil’’ iar 16,7% din subiecții francezi și 26,7% din subiecții români au răspuns ,,probabil nu’’.
Subiecții români au avut procentajul cel mai mic de răspunsuri ,,nu’’ și procentajul cel mai mare de răspunsuri ,,da’’ iar subiecții francezi au avut procentajul cel mai mic de răspunsuri ,,probabil nu’’ și procentajul cel mai mare de răspunsuri ,,probabil’’.
Faptul că mai mulți tineri din România decât din Franța știu sigur că se vor muta în viitor în altă țară ar putea indica o dorință de schimbare pentru subiecții români, iar faptul că mai mulți tineri din Franța decât din România știu sigur că nu se vor muta în altă țară ar putea sugera faptul că aceștia sunt mulțumiți cu nivelul lor de trai din Franța. Din aceste rezultate s-ar putea deduce faptul că francezii s-ar muta în altă țară mai mult pentru dorința de a experimenta ceva nou, în timp ce românii ar face acest pas pentru o a satisface o nevoie.
Analiza finală a răspunsurilor:
Din procentajul răspunsurilor am putea deduce că tinerii francezi sunt mai dispuși să plece în străinătate, în sensul în care aceștia doresc să cunoască alte culturi, în timp ce tinerii români nu prezintă această deschidere atât de mult precum francezii.
Mai mulți factori joacă un rol important în aceste rezultate, cum ar fi nivelul de trai, familia și societatea. Tinerii francezi au răspuns în mare parte pozitiv atunci când au fost întrebați dacă oamenii din jurul lor îi încurajează să muncească sau să studieze în străinătate, dovadă că societatea în care aceștia trăiesc are o percepție mai deschisă despre acest subiect decât cea din România. Totuși, tinerii români au răspuns predominant pozitiv la întrebările care vizau opinia lor asupra posibilității de a duce o viață mai bună în afara României și de a se muta în afara țării, spre deosebire de francezi. În acest caz, există o chestiune legată probabil de nivelul de trai, care sugerează că nevoia de a descoperi a oamenilor vine după nevoia de a trăi mai bine (conform Piramidei lui Maslow).
Prin urmare, ipoteza este afirmată. Există diferențe între tinerii francezi și tinerii români cu privire la disponibilitatea lor de a trece de granița țării lor natale, însă această diferență se datorează deosebirilor economice ale acestor țări, care influențează prioritățile locuitorilor lor.
