Viața se constituie din frânturi inegale de poveste care generează, pe rând, intensitatea trăirii. Cât de puternic se simte o durere sau cât de mult durează o bucurie depinde de formarea sufletească a fiecăruia, de context sau de experiență. De multe ori, greul se simte mai apăsat decât orice altceva, acaparează simțirea şi lasă în urmă un gol nemilos care așteaptă să fie umplut cu mici momente pozitive, efemere prin natura lor, însă cu putință de a fi revelatoare. De multe ori, însă, acestea nu pot umple abisul, pentru că omul, prin natura sa, suferă mai mult decât se bucură.

            Adesea, în momente de introspecție retrospectivă, când plusurile și minusurile se așază cuminți pe foaia reflectării, într-o matematică ambiguă, cu pretenții de fizică cuantică, are loc o conștientizare adâncă a sinelui, ce poate genera schimbări sau adaptări atitudinale, într-o abordare ce nu poate decât să ne facă să creștem, să evoluăm emoțional în așa manieră încât astuparea golului să devină cu putință.

            Perioada de sfârșit de an, atât de frumoasă prin luminițele răspândite pretutindeni, care devin ghid pe timp de noapte, atât pentru pași, cât mai ales pentru gânduri, prin colindele inspirațional-optimiste care anunță (noi) începuturi, prin adunarea laolaltă a celor dragi în jurul unei mese ce devine, an după an, martor al schimbului de emoții pure, poate genera o presiune psihică pentru mulți dintre cei care văd cum societatea zilelor noastre îi forțează să se încadreze într-un tipar de existență ce valorifică superficialul materializat în haine, cadouri și mâncare. Goana după ceva nedefinit de profunzime nu lasă loc pentru îndreptarea atenției către ceea ce contează cu adevărat și astfel nu permite obținerea bucuriei reale, palpabile, ingenue, bucuria aceea din copilărie, când primeam ceva bun, bucuria la care în mod intrinsec va aspira mereu, uneori fără să știe, adultul mult prea acaparat de grijile cotidiene.

            Nu e uşor să priveşti către lucrurile realmente semnificative, nu e uşor să treci prin sărbători fericit, nu e uşor să fie uşor. Şi totuşi, pare suficient doar să faci autentică orice interacţiune umană, să te bucuri şi să îi bucuri pe ceilalţi cu fărâme de bunătate veritabilă.    

Anca Matei, care face parte din echipa LLIA din 2021, este profesoara de chimie pe gimnaziu și liceu. De când a venit, a fost extrem de implicată în viața academica a elevilor, propunând diferite concursuri și evenimente și venind cu noi metode de predare cu scopul de a ajuta fiecare elev să evolueze în ritmul său.

• De ce ai ales să devii profesoară ?

Parcursul meu în acest domeniu este unul…mai atipic, aș spune eu. De mică am cochetat cu ramura științelor naturii, însă nu îmi amintesc să fi știut dintotdeauna ce doresc să fac “atunci când o să fiu mare”. O bună perioadă de timp mi-am dorit să fiu medic veterinar, apoi, spre sfârșitul gimnaziului, mă gândeam că mi-ar plăcea să predau engleză, datorită profesoarei mele din acea vreme, care pentru mine reprezintă și astăzi un reper în profesia didactică. Am ajuns ulterior și la liceu, dorințele mele s-au schimbat iar și credeam că în sfârșit am găsit “my dream job”: medic stomatolog. Așadar, am început să mă pregătesc de prin clasa a 11-a pentru admiterea la medicină și atunci a fost perioada în care am întâlnit o profesoară extraordinară, care mi-a arătat ce înseamnă să faci cu adevărat un lucru cu pasiune și care mi-a explicat cu răbdare logica din spatele acestei materii.

În perioada admiterilor, am aplicat în paralel atât la Facultatea de Medicină Dentară, cât și la Facultatea de Chimie, secția Biochimie, unde am și ales să rămân. Încă din anul I, mi-am propus să mă implic în cât mai multe activități, astfel că m-am înscris în asociația studențească a facultății, dar și la modulul psihopedagogic. Perioada pe care am petrecut-o ca voluntar, toate proiectele pe care le-am coordonat și în care m-am implicat m-au făcut să îmi dau seama că ce doresc eu să fac toată viața este să inspir oameni. Ulterior, în cadrul practicii obligatorii de la modulul psihopedagogic, am experimentat frumusețea meseriei de profesor, o meserie prin intermediul căreia pot să inspir prin știință!

• Care este rolul școlii în opinia ta?

Sunt de părere că școala poate și trebuie să fie o rampă de lansare spre idealurile fiecăruia, fiind locul unde se creează cadrul propice dezvoltării unor aptitudini și acumulării cunoștințelor, însă este și un loc în care se construiesc personalități și se insuflă valori pe care elevii, viitori adulți, le vor purta mai apoi cu ei în societate.

• Cu ce diferă orele tale de curs de modul cum se desfășurau orele când erai tu la liceu ?

Comparativ cu orele la care participam în caliate de elev, ca profesor mă străduiesc să creez ore cât mai interactive, în care elevii sunt focusul principal. Îi implic în discuții, le cer părerea atunci când organizăm diverse proiecte și îi asigur de sprijinul meu atunci când au nevoie de explicații suplimentare. Țin foarte mult cont și de partea psiho-emoțională, deoarece mă interesează ca mediul de lucru din timpul orelor de chimie să fie unul cât mai constructiv și pozitiv.

• Cum eviți favorizarea unor anumiți studenți?

Una dintre principalele caracteristici ale unui cadru didactic ar trebui să fie obiectivitatea. Personal, mă străduiesc să ofer tuturor elevilor șanse egale și sunt de părere că fiecare are ritmul și modul propriu de a învăța, fiind și de datoria mea să mă adaptez lor. Sunt conștientă că nu toți au aceleași pasiuni și nu cred că ar trebui să îi forțez să aibă aceleași rezultate. Chimia este o materie cu foarte mare aplicabilitate în viața de zi cu zi, astfel că încerc să dau foarte des exemple cotidiene, pentru a mă asigura că fiecare elev înțelege cel puțin un concept pe care îl parcurgem.

• Crezi că profesorii ar trebui să intervină și în viața personală a elevilor?

Sunt de părere că nimeni nu ar trebui să intre neinvitat în viața cuiva, fie că este vorba despre elevi, despre un prieten sau chiar cineva din familie. Este adevărat că elevii vin de multe ori către noi cu diverse experiențe personale, uneori doar din dorința de a fi ascultați, de a căuta înțelegere sau poate chiar un sfat. Cert este că de fiecare dată încerc să înțeleg adevărata nevoie din spatele discuției și să îi ghidez pe elevi astfel încât să conștientizeze singuri o anumită situație și să își dea seama ce trebuie să facă. Apreciez mult încrederea pe care elevii ne-o acordă, însă totodată le respect spațiul personal și nu intervin decât atunci când mi se solicită din partea lor.

• Cum eviți să te plictisești de predarea acelorași concepte în fiecare an?

Într-adevăr, conceptele predate nu diferă, însă motivul pentru care nu mă plictisesc este unul destul de simplu. Fiecare elev are propria personalitate, propriul mod de a învăța, astfel că reușesc să evit monotonia datorită lor, fiind nevoită să găsesc mereu noi variante de a-mi adapta explicațiile și de a stârni curiozitatea fiecăruia.

1. De ce aṭi ales să fiti profesoară?

Pentru mine, predatul este aerul pe care îl respir, iar ṣcoala Little London este a doua mea casă.

Ceea ce mi se intamplă acum este o proiecṭie pe care o creionasem încă din copilărie. Aveam doar 7 ani când mi-am creat acasă propria ṣcoală. Jucăriile de pluṣ erau elevii mei, iar eu, desigur, profesoara lor. Aveam table, caiete ṣi in fiecare zi lecṭiile se desfăṣurau ca la carte, spre amuzamentul părinṭilor mei care ascultau pe la uṣi. Era clar ce îmi doream să devin.

A fost un drum lung ṣi greu până aici, plin de tot felul de încercări pentru copilul care eram atunci. Pasiunea mea nu a fost înṭeleasă de cei din jur, care îṣi doreau “ceva mai bun” pentru mine ṣi care încercau să îmi spulbere speranṭele, ori de câte ori aveau ocazia.  Uneori, simṭeam că pur ṣi simplu vorbele pe care le auzeam îmi tăiau aripile. Însă eu nu am încetat să zbor ṣi, deṣi eram doar un copil, am avut forṭa necesară să nu mă abat de la drumul meu.

 Am ajuns astfel la adolescenṭă, perioada în care era nevoie să îmi aleg ce urma sa fac mai departe.  Pasiunea pentru predare nu se stinsese, însă, presiunile celor din jur se amplificau. Eram la  varsta la care aveam nevoie ṣi de raṭiune pentru alegerea pe care urma sa o fac. Am înṭeles că nicio meserie nu e perfectă ṣi că voi întâmpina greutăṭi ṣi dezavantaje, ca în orice domeniu. Mi le-am asumat atunci ṣi, cu încredere în mine ṣi în viitor, am păṣit pe holurile Facultăṭii de Litere, din cadrul Universităṭii din Bucureṣti.

În acest moment, sunt fericită cu alegerea pe care am făcut-o. Mă bucur că nu i-am lăsat pe cei din jur să îmi influenṭeze calea. A fost ṣi o lecṭie pentru mine: am invăṭat să cred mai mult în mine, să înṭeleg că orice e posibil dacă iṭi doreṣti ṣi dacă faci eforturi în acea direcṭie.

Am ales să fiu profesoară pentru că simṭeam că prin această profesie pot face ceva pentru lumea în care trăim. Îmi aduce împlinire faptul că în fiecare zi îi formez pe elevii mei, nu numai în ceea ce priveṣte partea academică, cât mai ales pentru viaṭă. Fiecare zi aduce ceva diferit atunci când eṣti la catedră. Nu doar elevii învaṭă de la noi, ci ṣi noi de la ei.

2. Ce fel de lecṭii preferaṭi?

Iubesc lecṭiile interactive, in care  focusul este pe elev  ṣi îṣi poate exprima liber opiniile, lecṭiile din cadrul programului de limba engleză pe care ṣcoala noastra îl pune la dispoziṭie. În cadrul acestor lecṭii, le creez elevilor un context în care ei capătă o voce…voce care, de fapt, reflectă cine sunt ei.

3. Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei de profesor?

Din punctul meu de vedere, cea mai mare provocare o reprezintă felul în care îi motivăm pe elevi. Cred foarte mult că relaṭia emoṭională pe care un profesor ṣi-o construieṣte cu elevii este cheia către un proces de învăṭare eficient. Nu doar cunoṣtinṭele pe care le are un profesor sunt importante, ci ṣi felul în care poate gestiona anumite situaṭii. Fiecare elev vine cu propriul bagaj de emoṭii, temeri, pasiuni ṣi are propriul ritm de adaptare. Astfel, rolul profesorului nu este numai unul didactic. Capacitatea de adaptare este, în opinia mea, una dintre aptitudinile pe care trebuie să le deṭină un profesor pentru a face faṭă provocărilor. Este o meserie plină de imprevizibil, de noutate, de diversitate.

5. Credeṭi că profesorii ar trebui să intervină în vieṭile elevilor sau ar trebui să îi lase pe ei să găsească răspunsuri?

            De foarte multe ori, elevii vin către noi cu dorinṭa de a ne împărtăṣi anumite experienṭe din viaṭa personală. Uneori, vor doar să fie ascultaṭi, înṭeleṣi, alteori să li se ofere un sfat. Personal, încerc să văd care este nevoia din spatele poveṣtii elevului. De obicei, le adresez întrebări sau le ofer încurajări, îi ghidez, astfel încât să găsească singuri anumite răspunsuri pe care le caută.  Greṣelile fac parte din viaṭă, îi formează, le oferă lecṭii ṣi astfel învaṭă să fie adulṭi.

Consilier școlar Alesia Rădulescu

Construim clădiri, proiectăm rachete, salvăm vieți, apărăm destine. Suntem adulți și cu toate acestea, câteodată, ne pune la punct tantrumul preșcolarului sau personalitatea adolescentului. Dacă ne întrebăm ,,de ce?”, cu siguranță avem răspunsul ținut undeva în sertarul imens din creierul de om mare și, în orice variantă, începe cu un mare NU (știm cu toții lista nesfârșită a lucrurilor pe care copiii nu le fac și a tuturor ocaziilor în care adolescenții nu ascultă). Așadar, ce anume ne lipsește?

Am fost copii, deci manualul de instrucțiuni, scris pas cu pas, ar trebui să fie integrat. Suntem oameni în toată firea, deci pe undeva suntem și mandri posesori de update. Răspunsul se află undeva între noi și natură.

Să ne aplecăm puțin atenția către o ființă mult mai puțin spectaculoasă decât omul: omida. O omidă se naște, trăiește, se apără și într-o zi ea se închide într-un cocon. Probabil că și micuțul copil, între două tantrumuri, ar putea spune că, la un moment dat, ea se va transforma într-un minunat fluture. Este o lecție pe care o perpetuăm de-a lungul generațiilor în încercarea de a ilustra diversitatea și proprietatea uimitoare a naturii: aceea de a se schimba. Ceea ce nu le spunem totuși copiilor, este că întreg evenimentul e mult mai complicat de atât: omida trece prin numeroase procese chimice complexe. La finalul acestora, din mica vietate rămân doar elementele care îi vor servi la construcția noii forme – aceea de fluture. Pe tot parcursul metamorfozei, orice eveniment traumatic ar putea distruge întreaga transformare.

Noi, adulții, îi privim pe copii cum cresc, cum evolueaza din micuțe omizi sfioase și așteptăm, susținem orice demers pentru a ne asigura că ființa din fața noastră părăsește într-o zi coconul și își arată mândră aripile. Noi, adulții, nu suntem și nu ar trebui să fim martori taciți ai metamorfozei. Copiii au nevoie să știe ca în momentul în care vor părăsi coconul, anumite părți mai plăcute dar și mai întunecate din conștiința lor îi vor însoți pe tot parcursul vieții, că și ei la rândul lor sunt un cumul de procese chimice, biologice și psihologice pe care nu mereu le vor întelege, că noua formă nu reprezintă negarea a ceea ce au fost cândva.

Am crezut că toate lucrurile pe care le înțeleg despre copii provin din manualul (sau manualele) de instrucțiuni pe care le-am integrat de-a lungul timpului. De fapt, copiii pe care îi văd în clasă sau pe hol zilnic reprezintă o sursa veridică de informare, iar interacțiunile pe care le am cu ei – ultima versiune de update.

Un text de Macrina Grigore, a 9a A

          Și totuși, libertatea absolută este o imposibilitate, un lanț al minții și un ecou al tuturor ființelor, e o simplă absență a axiomelor, o teorie a neantului.

Realitatea în care trăim este o incapacitate a manifestării acestui fenomen nemilos. Lumea este pentru noi o reprezentare, o concepție proprie, o fabulă arhivată de un narator necunoscut, iar ochii noștri devin, brusc, niște sfere în jurul cărora orbitează o forță bizară, inumană și a cărei caracteristici reprezintă neputința unui muritor de a afla ce înseamnă Totul. Această îngrădire oculară, acest teatru în care toți actorii sunt scutiți de simțuri și adevăruri, marchează esența existențială.

Îmi imaginez o mare învolburată de Infinit… Iar noi, cei de aici, alergând cu polonice în mâini. În câte polonice încape un Infinit? De fapt, de câte Universuri avem nevoie pentru a fi liberi, de a ne elibera de stăvilirea libertății, de a schița și alte reprezentări?

Dumnezeu este liber? Fiind neființă, ajunge la libertate pentru că poate atinge totalitatea punctelor. Când Dumnezeu a creat Universul, a trebuit să creeze Infinitatea, renăscând. Ființele umane sunt puncte ale acestui Mare, sunt ființele legii, însă libertatea se dezvăluie doar atunci când legile devin umile ipoteze.

Ajungem să ne mântuim în Spațiu și Timp. Călcăm încețișor pe nisipul fierbinte și ne chinuie arsura inevitabilă, însă nu nisipul ne arde picioarele, ci de fapt tot corpul arde, toată ființa ne frige. Gândul că nisipul nu există ne creează un disconfort, o neliniște. În acest caz, care este tămăduirea? Cum devin vânt? Cum ajung să împart acea mare a întunericului în două?

Trecerea în absolut este unica evadare, singura cunoaștere a libertății. Atunci când nu ești ajungi cu adevărat să fii… Întâlnirea cu El, Judecata… Viața este nucleul unui atom a cărui sarcină nu există. Deci, moartea în sine fructifică șansa, promovează vitalitatea și pacea sufletească.

Când voi pleca, un pic mai departe, iar mâinile îmi vor fi ușoare și calde, primul lucru pe care o să-L întreb este:

Dacă noi trăim pentru a fi liberi, atunci de ce suntem?

Iar El îmi va surâde în Atotcunoaștere.

Maria Ghiță, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden

– Nu vă supărați, știți cumva unde e magazinul de muzică? Cel negru, cu pereți vopsiți de curând, îl caut de jumătate de oră.

Femeia nu se uita la mine, dar zâmbea politicos și am presupus că pur și simplu nu agrea contactul vizual, ceea ce era păcat, fiindcă părea foarte frumoasă.

– Din câte îmi amintesc, e pe strada 88 la intersecție cu bulevardul numărul 10, n-ar trebui să fie prea departe.

I-am mulțumit și am plecat în căutarea magazinului de muzică, dar peste altă jumătate de oră m-am găsit în același loc de unde plecasem: în fața băncii femeii.

– Bună ziua din nou, cât de tare vă deranjează dacă ma așez puțin? E foarte cald afară și aveți o bancă perfectă în umbră.

A ridicat din umeri, un fel de dacă zici tu.

– Sunteți muzician? m-a întrebat dintr-o dată, iar eu m-am bucurat de întrevederea unei posibile conversații.

– Cânt în orchestra Operei Metropolitane din New York și am nevoie de o vioară nouă până luni dimineață.

Și-a mișcat capul înțelegătoare, apoi, în sfârșit, și-a întors privirea spre mine. Mi-am simțit gura plină de salivă. Era oarbă.

– S-ar putea să sune deplasat, dar îmi dai voie să văd cum arăți? M-am săturat să mă întâlnesc doar cu persoane cunoscute, nu-mi stârnesc deloc imaginația.

Cât încă încercam să înțeleg la ce se referea, a întins mâinile în față, încercând să ajungă la fața mea ca să-mi poată concepe trăsăturile în minte. Am lăsat-o să se joace cu mâinile cum voia, destul de fascinat de metoda ei de explorare a lumii.

– Sunt Debbie, mi-a spus ea în timp ce îmi atingea obrajii, mi-ar plăcea să te văd, cred că ești tare simpatic.

– Mulțumesc, am zâmbit eu, iar ea mi-a simțit zâmbetul. Să știi că și tu ești foarte frumoasă.

– Știu, a râs ea, fără să fie mândră, am putut să văd cândva, nu m-am născut așa. Nu mi-ai zis cum te cheamă.

– Kurt, am răspuns eu, din ce în ce mai fascinat. Nu vreau să intru prea mult în viața ta, Debbie, dar cum ai ajuns în parc?

– Fratele meu vine și mă aduce de dimineață, apoi mă ia când se înserează. Vreau să petrec zilele de vară cât de mult pot afară.

Nu mă puteam abține.

– Ce faci toată ziua în parc?

– Respir aerul curat. Fac conversație cu străinii. Aud sunetele din jurul meu. Îmi cumpăr înghețată. Sunt multe lucruri de făcut! Ce faci tu în parc, de exemplu?

Aș fi vrut să-i spun că uneori găseam parcul banal, dar dintr-o dată m-am simțit superficial și inconfortabil, parcul reprezenta tot universul lui Debbie, nu avem niciun drept să i-l iau.

– Vrei să te plimbi cu mine? am întrebat-o. Când vine fratele tău ne întoarcem, dar hai să dăm câteva ture, dacă vrei iți cumpăr și înghețată.

A zâmbit din nou.

– Am recunoscut că ești simpatic, dar nu știu dacă ești și un psihopat care încearcă să mă ia cu totul din parc. Dacă nu te văd nu înseamnă că nu gândesc ca oricare altă persoană care vede.

Am admirat-o un pic fără ca ea să știe.

– Aș fi putut să-ți fac orice până acum, nu crezi? Nu încerc să te sperii, sigur că nu, dar-…

– Fratele meu mă lasă mereu pe o bancă unde știe că sunt mulți copii cu mamele sau bunicile în jur, nimeni n-ar ataca o femeie oarbă și neajutorată aici, dar tu ai putea să mă duci pe aleile nepopulate.

– Ce trebuie să fac ca să te conving?

N-a apucat să-mi răspundă, fiindcă altă femeie tânără cu un băiețel de mână s-a apropiat de noi cu o pungă de covrigi.

– Debbie, bună, văd că ai companie, nu vă rețin prea mult: vrei un covrig cu susan?

– Aș vrea cu semințe dacă ai, Doris, și mulțumesc.

M-am uitat spre femeia numită Doris și mi-am dat seama că o cunoșteam de undeva.

– Doris Shelby? am întrebat eu. Cânți la harpă, nu-i așa? Ai venit săptămâna trecută.

– O! m-a privit ea mirată. Da, da, tu ești Kurt, acum te știu, îmi cer scuze, n-am apucat să învăț numele tuturor. O, Debbie, e un om extraordinar, toată lumea mi-a spus despre el – și cântă Dumnezeiește.

Doris s-a îndepărtat cu covrigii ei, lăsând-o pe Debbie fericită cu al ei.

– Acum sunt convinsă, mi-a zis ea, Doris e prietena mea cea mai bună, hai să ne plimbăm prin parc.

Am luat-o de braț și ne-am ridicat încet de pe bancă, în timp ce ea își mesteca covrigul, savurându-l.

– Du-mă la umbră, s-a plâns ea, ai uitat că aveam banca ferită de soare?

În timp ce îi îndeplineam dorința, am observat o verighetă pe degetul ei.

– Ești căsătorită?

– O, a zis ea și și-a atins verigheta într-un gest reflex. Ar trebui să mi-o scot, probabil, nu-i așa?

– Dacă ești căsătorită, atunci bineînțeles că nu.

Și-a scos-o, totuși, și a băgat-o în punga de la covrigi, iar după ce a mototolit punga, m-a rugat s-o arunc la gunoi cu totul.

– Ernest m-a lăsat acum două săptămâni, cred și eu că nu e prea amuzant ca nevasta ta să fie oarbă. Probabil că nici mie nu mi-ar plăcea dacă aș vedea.

– De cât timp erați căsătoriți?

– Mâine s-ar fi făcut două luni, n-a fost un mariaj foarte prolific, dar nu mă plâng. Nu-l iubeam. A fost aranjat.

Când am trecut pe lângă un coș de gunoi, am ezitat.

– Chiar vrei să-ți arunc verigheta?

– O, da, credeam că ai aruncat-o deja. Știi ceva? Vreau s-o arunc chiar eu. Spune-mi unde e.

A întins mâinile, confuză, dar eu am ghidat-o încet spre ce voia să facă. Atunci când ne-am întors pe bancă se pregătea de plecare.

– Kurt?

Am privit-o cum se juca cu lănțișorul de la gât. Era foarte tânără.

– Când te mai văd? Vorba vine, când ne mai plimbăm prin parc?

I-am zâmbit, dar mi-am dat seama că nu mă vedea.

– Mâine?

– Mâine.