Îmi place să cred că educația este nucleul fiecarui om, punctul ce conține esența tuturor punctelor, și că fără ea am fi ca un pendul ce nu indică nici ora, nici minutul, nici secunda și a cărui existență devine obscură cu trecerea timpului.
Totuși, auzim deseori că în lumea contemporană educația nu mai este o necesitate și că putem trăi la fel de bine în absența ei. Eu însă, nu sunt de acord.
Elev fiind, am ajuns să-mi creez propriile definiții cu privire la ce înseamnă educația și importanța acesteia.
Educația este un proces complex de autocunoaștere, de percepție a mediului ce ne înconjoară și de judecată a propriilor acțiuni și plăsmuiri.
Educația este trenul necunoscut, tainic, ce ajunge la destinația absolută: Maturizarea.
Educația este, de asemenea, o formă de iubire de sine și viață.
Educația este un măr ispititor din care, mușcând, omul nu păcătuiește, ci renaște.
Educația construiește omul viu- omul care trece printr-un proces de gândire și care dă naștere unor noi idei. În acest fel, educația devine un lanț continuu al vieții ce dăinuie prin intermediul nevoii de a cunoaște necunoscutul.
În final, ce am fi fără de ea? Am fi omul ce trăiește, însă fără de Viață…
,,Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort.”
O limbă străină înseamnă fără doar şi poate o altă paradigmă a realității sau integrarea într-un alt orizont de concepere şi percepție a realității. A aprofunda o limbă străină până la cunoaşterea ei concretă presupune descoperirea inedită a substratului gândirii umane care atribuie sensuri diferite aceluiasi cuvant de la o manifestare lingvistică la alta. De exmplu, verbul “a încerca” din limba română are drept semnificație “faptul de a merge în cerc fără a ajunge undeva”, în timp ce verbul “provare” din limba italiană, care, tradus în română, înseamnă “a încerca”, presupune, etimologic vorbind, “faptul de a da proba în vederea înțelegerii”. Desigur, trimiterile făcute mai sus au legătură cu o dimensiune metafizică a cunoaşterii şi realității lingvistice, cu o oarecare metaforă conceptuală pe care o putem pătrunde prin intermediul cercetărilor subtile. Însă, pe de altă parte, contactul profund cu o limbă străină facilitează propriu-zis şi posibilitatea unei evoluții profesionale desăvârşite, pentru a nu mai vorbi de accesul la o gamă largă de culturi. În definitiv, trăim într-un sat global, într-o comunitate globală în care bariera lingvistică poate fi uşor depăşită prin actul autentic de învățare şi asumare a unei limbi ce poate reprezenta liantul de comunicare sau o punte solidă între națiuni şi culturi. Am mai putea lua în considerare şi rolul pe care cunoaşterea unei limbi străine îl poate avea în perpeturea unui alt aspect ce dă suflare societății noastre dependentă de ispite moderniste, şi anume, toleranța. Evident, învățarea unei limbi străine nu presupune automat asimilarea tacită a toleranței, dar încadrarea noastră într-un act dialogal lingvistic cu cineva al cărui glas nu rosteşte aceleaşi cuvinte şi expresii ca şi noi ne determină să ne raportăm într-o manieră mai responsabilă la elementele de diferențe culturale şi identitare ale Celuilalt. Astfel, studiul limbilor străine contribuie la legitimarea noastră în calitate de membri şi cetățeni activi ai unei societăți multiculturale şi pluraliste, către care, în mod normal ar trebui să tindem, având în vedere capriciile obscure ale istoriei recente, marcată de neînțelegeri şi conflicte. Nu în ultimul rând, învățarea activă a unei limbi pe care nu o cunoaştem are drept efect, conform cercetărilor neuroştiințelor contemporane, menținerea creierului într-un ritm alert al aprehendării, demers ce are nevoie întotdeauna de constanță, pentru a evita riscul atrofierii intelectuale. În orice caz, importanța studiului limbilor străine constituie un adevăr pe care nimeni nu îl poate contesta, iar beneficiile pe care le implică sunt evidente, însă întotdeauna ar fi bine să ținem cont de un imperativ clar şi necesar: nu trebuie să învățăm o limbă străină doar pentru a ne descurca sau a supraviețui, ci mai ales pentru a o cunoaşte. Altfel spus, ideal este să învățăm de dragul cunoaşterii şi al înțelegerii.
Demult, pe când primăvara de abia își curăța verdeața de ura iernii, poposeam prin ogradă, mai fără de rost. Era o zi aproape mirifică.
Soarele, ca un zeu prea arogant, strălucea cu semeț, iar vântul mângâia frunzele proaspăt renăscute.
Plimbându-mă în monotonia stării, observ un pui prăbușit de cioară. Avea ciocul impunător, regesc. Penele îi erau de un negru intens, aproape orbitor și păreau croite de vreun trib extravagant.
Iată, însă, cum nu poate zbura… Are aripa frântă! Privesc peste orbite și ochesc cuibul, unde mama puiului își privea, cu o oarecare pismă, pruncul timpuriu cum se scurge de puteri.
Mă întreb totuși ce făcuse mica cioară de fusese alungată, poate împinsă și ocărâtă din propria lume. Pedeapsa primită nu părea a fi aripa descurajată, ci chiar privirea mamei…
Brusc, scena absolut grotescă fu oprită. Am luat cioara și am plecat!
În casă, puiul peltic tremura și își ascundea privirea cu un zid de pene dese.
Curând, acesta deveni o parte din mine. Dimineața, îl priveam stând la fereastră, gânditor, contemplând la viața de odinioară.
Părea trist… Uneori, urla de durerea mamei… Născătoarea lui fiind, iată, de negăsit.
Acest fapt avea să se schimbe într-o zi, când am decis să-l las în grădină. Nu putea să zboare încă, doar că poate dorea să-și salute vechea familie!
Stând pe o creangă stacojie, mica cioară își întâlni mama. Părea trecută prin belele vieții, obosită, plictisită…
Se așeză pe creangă, lângă el.
Îl privi…
Și zbură.
Această banală interacțiune îl deznădăjdui pe pui. Următoarele zile, ținu post negru și dormi toată ziua în bibliotecă, printre atlase de botanică.
La finalul lunii, la un sfârșit fioros de martie, cioara muri.
Nu de foame, dar iată, nici de sete.
Cioara se prăpădi de neiubirea mamei…
Fusese o zi mohărâtă pentru mine, pentru sufletul și credințele mele. L-am îngropat lângă casă, sub un liliac.
Mă-ntreb iară, la orele târzii de tot, ce făcuse puiul nostru, încât nu meritase iubire de mamă…? Sau de ce moartea părea pentru el, o mamă călduroasă.
Interviu cu profesorul de istorie, Marcel Bartic. Intrebari de Ania Z. a 10a B
In primul rand, care ar fi rolul ideal al scolii in viata elevului?
Elevii de astăzi sunt adulții de mâine. Rolul școlii este acela de a-i învăța cum să fie siguri pe ei. Cum să facă o lume mai bună. În ultimă instanță, cum să fie fericiți, ei cu ei și cu oamenii din jurul lor. Școala nu este doar o sursă de cunoștințe și informații. Profesorii fac mai mult decât atât. Trebuie să formeze caractere puternice, spiritul de învingător dar și valori precum empatia, toleranța și compasiunea. Viitorul este greu de imaginat în absența acestora.
Ce solutii ofera sistemul privat la problema educatiei in Romania?
Școlile particulare au avut o evoluție sinuoasă în țara noastră. Spre deosebire de alte țări, la noi, inițiativele de antreprenoriat în educație sunt foarte recente și încă într-un proces de maturizare. Cele mai multe funcționează în baza Legii Educației Naționale deci, cumva, au cam aceeași structură curriculară ca școlile de stat. Evident, oferta lor este una mai bogată decât cea a școlilor publice. Cel puțin la nivelul opționalelor, cluburilor și proiectelor educaționale cred că sunt niște plusuri în sistemul privat. Cea mai importantă deosebire însă este aceea că, în sistemul privat, avem o mentalitate mai îndrăzneață, un plus de autonomie în gândire, de care suntem conștienți și de care ne folosim pentru a da un plus de calitate actului educațional. Uneori ne iese, alteori nu. Trebuie să fim onești și să acceptam că nici școlile particulare nu au soluții pentru orice. Ele reprezintă mai degrabă o alternativă la școlile de stat nu neapărat varianta perfectă.
Cum credeti ca influenteaza scoala problemele adolescentei? Credeti ca este/sau nu este si ea responsabila pentru ele? (ex de probleme : imaginea de sine, stima de sine, existenta in colectiv)
Categoric școala are un rol important în viața adolescenților și problemele cu care aceștia se confruntă. Când spun școală, mă gândesc la toți cei care au un rol acolo: profesori și elevi. Dacă există o cultură organizațională, o atmosferă care să încurajeze particularitățile fiecarui elev, pasiunile, imaginea proprie și stima de sine, sigur va fi un mediu decisiv pentru felul în care se formează personalitatea copilului. Există și reversul monedei. Dacă școala se concentrează doar pe nevoile ei, pe transmitere de cunoștințe și validarea rezultatelor școlare prin diplome obținute la concursuri, atunci sigur că nevoile copilului rămân pe plan secund. Acest lucru va duce în timp la acumularea unor frustrări, sentimentul de neîmplinire și, în cele din urmă, la insucces școlar.
Cum credeti ca va influenta existenta revistei scolii dinamica scolara? Daca da, in ce mod?
Revista școlii este un excelent prilej pentru a le da elevilor o voce. Un spațiu literar în care toate aspirațiile, gândurile sau nemulțumirile lor ar putea fi auzite. Revista poate fi totodată un bun exercițiu pentru a învăța să-ți asumi responsabilitatea pentru lucrurile pe care le scrii. Așa înveți să primești feedback. Acesta nu va fi întotdeauna unul pozitiv. Articolele pe care le scrii nu vor plăcea întotdeauna. Foarte bine. Cu timpul, ai să înveți că feedbackul, chiar și cel negativ, e o lecție foarte bună. Cei care te critică și îți fac sugestii și te critică cu bună credință îți fac o favoare. Pe de altă parte, trebuie să înveți să ignori partea de hate, care vine la pachet cu orice text făcut public. E în regulă și cu asta. Te face mai hotărât, mai sigur pe tine și pe convingerile tale. Cel mai neplăcut lucru atunci când scrii e să nu ai nici o reacție. Nici măcar negativă. Atunci trebuie să-ți reevaluezi stilul și mesajele pe care vrei să le transmiți.
Credeti ca este nevoie de o schimbare in mindset-ul elevilor si al profesorilor? Daca da, in ce ar consta aceste schimbari in opinia voastra ?
Sigur că da. Să nu ne mai raportăm la școală ca la o instituție care livrează diplome. Note. Ierarhizări. Să nu mai așteptăm să vină altcineva să ne rezolve problemele. Noi, profesorii, elevii și părinții, împreună, avem o forță uriașă. Și nu suntem conștienți de ea. Am putea face din școală un spațiu al cunoașterii și al devenirii umane care, fără îndoială, ne-ar marca fundamental personalitatea. Depinde doar de noi.
De ce ar trebui sa fie ei (elevii si profesorii) constienti pentru a empatiza mai mult cu cealalta parte?
Citeam undeva, mai demult, că pentru a preveni orice conflict, primul pas e să-i înțelegi bunele intenții ale celuilalt. Poate că de asta avem nevoie cu toții. Profesorii să înțeleagă că în băncile din fața lor sunt niște oameni. Cu nevoile, bucuriile și tristețile lor. Că fiecare dintre ei este special. Că dacă nu e bun la matematică sau la istorie poate fi extraordinar la arte sau limbi străine. Că fiecare copil are nevoie să poată să-și exprime personalitatea. Așa cum, și de cealaltă parte a baricadei, elevii trebuie să învețe că se află tot niște oameni. Că uneori e în fața lor zâmbind deși poate și-a lăsat un copil bolnav acasă. Sau e trist în ziua respectivă. Sau că unele lecții pur și simplu nu-i ies deși și-a dorit foarte mult. Mi-ar plăcea fantastic de mult să-mi aud într-o zi un elev spunându-mi, domnule profesor, dați-mi voie să vă învăț cum să ne învățați.
Care este un sfat pe care l-ati da daca ati sti ca toata lumea l-ar pune in aplicare?
Învățați să fiți fericiți cu voi înșivă. E în regulă să nu fii perfect. E ok să mai și greșești. Asta ne face oameni. Da, finalmente, poate că sfatul pe care l-aș da, dacă m-ar asculta cineva, acesta este. Hai să învățăm să fim mai mult oameni. Și mai puțină imagine.
Acest studiu a fost creat pentru a verifica o ipoteză cu privire la atitudinea a două grupuri sociale diferite față de alegerea de a pleca în străinătate. Diferența socială dintre aceste grupuri este țara din care provin.
Numeroase persoane iau in considerare plecarea în străinătate, au fost deja plecate, sau doresc să plece în străinătate pentru diverse motive, cum ar fi munca, studiile, reuniunea familiei, etc. Această decizie depinde foarte mult de modul în care acești oamenii au fost influențați în copilărie de diferiți factori, de atitudinea familiei lor în legătură acest subiect și în general de părerea locuitorilor țării din care provin cu privire la părăsirea țării natale.
Atitudinea societății dintr-o țară cu privire la un anumit fenomen depinde de istoria sa: dacă oamenii care fac parte din ea au mai avut de-a face cu posibilitatea sau nevoia de a se a muta în străinatate, dacă mai multe etnii au format treptat de-a lungul timpului populația respectivei țări și de nivelul general de trai.
Studierea disponibilității oamenilor din țări diferite de a pleca în străinătate pentru diverse motive are o importanță majoră, deoarece ne poate ajuta la înțelegerea diferențelor dintre nații și modul lor diferit de a gândi.
Ipoteză:
Presupun că există diferențe între tinerii născuți și crescuți în Franța și tinerii născuți și crescuți în România în sensul în care cei din Franța sunt mai dispuși să plece în străinătate din diverse considerente. Motivul pentru care presupun că această ipoteză este adevărată este faptul că Franța este o țară care găzduiește multe naționalități cu culturi diferite, obișnuite să conviețuiască, acest factor contribuind ca rezidenții să fie mai deschiși spre a experimenta o cultură diferită. De asemenea, nivelul de trai este în general mai bun în Franța, ceea ce le permite francezilor să poată călători mai ușor. În plus, sunt de părere că locuitorii Franței sunt în general mai doritori să călătorească și să întâlnească oameni de culturi diferite, deoarece atitudinea lor naturală privind țările străine este mai deschisă decât cea a românilor.
Intenționez ca prin acest proiect de cercetare să descopăr dacă această ipoteză este adevărată sau nu sau dacă este parțial adevărată.
Eșantionul:
Eșantionul este format din 30 de tineri din Franța și 30 de tineri din România, de sex feminin și masculin, cu vârstele situate între 15 și 25 de ani, singura diferență dintre ei fiind țara în care s-au născut și au crescut.
Am realizat două formulare cu aceleași întrebări; unul dintre ele este în limba română iar celălalt este tradus în limba franceză. Am trimis chestionarul în limba română unor prieteni și colegi români de diferite vârste cuprinse in limitele de vârstă stabilite iar chestionarul în franceză a fost distribuit unor tineri din Franța prin intermediul unor rude și prieteni francezi.
Măsurarea variabilelor:
Din moment ce acest studiu verifică dacă există o diferență între modurile în care oamenii percep plecarea în străinătate în funcție de naționalitatea lor, variabila independentă este țara din care provin subiecții. Restul întrebărilor sunt generale, deoarece chestionează despre gen, ocupație, școală, etc., fiind astfel variabile dependente.
Instrumente:
Chestionarele au fost create în Google Forms. Întrebările sunt aceleași, cu diferența că unul dintre chestionare este în limba franceză iar celălalt în limba română. Întrebările sunt în număr de zece și nu se poate alege decât un singur răspuns pentru fiecare.
Din prima întrebare se află care este genul subiectului. Răspunsurile disponibile erau: ,,feminin”, ,,masculin” și ,,altul”.
76,7% din subiecții români și 53,3% din subiecții francezi au răspuns ,,feminin”, iar 23,3% din subiecții români și 46,7% din subiecții francezi au răspuns ,,masculin”.
Răspunsurile de la a doua întrebare determină variabila independentă: unde s-au născut subiecții, prin urmare, naționalitatea lor. Răspunsurile valabile erau ,,România’’ și ,,Franța’’.
100% din subiecții francezi au răspuns ,,Franța’’ și 100% din subiecții români au răspuns ,,România’’.
A treia întrebare verifică statusul social al subiecților. Răspunsurile valabile erau ,,angajat’’, ,,elev’’ și ,,student’’.
16,7% din subiecții francezi au răspuns ,,angajat’’, 80% din subiecții români au răspuns ,,elev’’, iar 83% din subiecții francezi și 20% din subiecții români au răspuns ,,student’’.
Din aceste răspunsuri se observă că în medie subiecții francezi sunt mai în vârstă decât subiecții români. Acest aspect nu influențează în mod special analiza ipotezei, deoarece acest studiu vizează aflarea opiinilor lor personale și verifică dacă subiecții sunt influențați în general de societate cu privire la plecarea în străinătate.
Întrebarea a patra verifică dacă subiecții au călătorit deja vreodată în afara țării natale. Răspunsurile valabile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
100% din francezi și 63,3% din români au răspuns ,,da’’, iar 36% din români au răspuns ,,nu’’.
Motivul pentru care numai 63,3% din români au răspuns ,,da’’ la această întrebare ar putea fi faptul că nivelul de trai al românilor este în general mai scăzut decât cel al francezilor, ceea ce nu le permite tuturor să călătorească, însă un alt motiv căruia ar putea să i se datoreze această diferență ar putea fi faptul că francezii au o atitudine mai deschisă cu privire la părăsirea țării.
A cincea întrebare verifică dacă subiecții au muncit, învățat sau studiat vreodată în străinătate. Răspunsurile valabile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
43,3% din francezi și 86,7% din români au răspuns ,,nu’’, iar 56,7% din francezi și 13,3% din români au răspuns ,,da’’.
Concluzia acestor răspunsuri nu poate fi precisă, din cauza lipsei de elevi în cadrul subiecților francezi și lipsa angajaților în cadrul subiecților români. Este posibil ca elevii și studenții români să studieze în străinătate iar unii studenți români să muncească în străinătate dar faptul că printre subiecții francezi sunt mult mai mulți studenți decât cei români dezechilibrează concluzia posibilă, deoarece studenții sunt mai dispuși să studieze în străinătate în cadrul uni program de schimb de studenți între facultăți.
Întrebarea a șasea verifică dacă subiecții au fost vreodată încurajați de familie să studieze sau să muncească în străinătate. Răspunsurile erau ,,da’’ și ,,nu’’.
Subiecții din ambele categorii au răspuns în proporții egale, 60% răspunzând ,,da’’ și 40% la sută răspunzând ,,nu’’.
Aceste răspunsuri ar putea reprezenta faptul că ambele categorii de oameni au fost influențate în același fel de familie, însemnând că viziunea reprezentanților ambelor țări este la fel cu privire la plecarea în străinătate.
Întrebarea a șptea verifică dacă subiecții au fost vreodată încurajați de școală sau locul de muncă să plece să studieze sau să muncească în străinătate. Răspunsurile disponibile erau ,,da’’ si ,,nu’’.
80% din francezi și 50% din români au răspuns ,,da’’, iar 20% din francezi și 50% din români au răspuns ,,nu’’.
Această diferență dintre procentajele răspunsurilor ar putea reprezenta diferența dintre viziunea francezilor și cea a românilor cu privire la subiect, însemnând că francezii sunt mai deschiși către această idee decât românii, contrazicând ipoteza rezultată din întrebarea anterioară.
Diferența dintre întrebarea 7 și întrebarea 6 este grupul de persoane la care se face referire, profesori/superiori la muncă și familie. Procentajele răspunsurilor erau egale la întrebarea 6, însă la întrebarea 7 se observă o reducere a proporției de răspunsuri pozitive din partea subiecților români. În acestă situație este posibil să joace un rol important doi factori, anume faptul că nivelul de trai în România este mai scăzut decât în Franța și că francezii sunt mai deschiși către experiențe noi. Familiile subiecților români ar putea fi mai preocupate de viitorul nivel de trai al copiilor lor, în timp ce școlile și locurile de muncă din România au rămas cu aceeași mentalitate de reticență cu privire la străinătate. Familiile franceze își doresc ca tinerii lor să beneficieze de experiențe noi, lucru reflectat și în școlile și locurile de muncă din Franța.
Concluzia nu poate fi însă precisă din cauză că nu există angajați printre subiecții români care au răspuns la chestionar, precum și datorită numărului mai mare de studenți printre subiecții francezi (există o posibilitate mai mare ca studenții să plece să studieze în străinătate datorită parteneriatelor dintre facultăți).
Întrebarea a opta verifică dacă subiecții consideră că ar trăi mai bine în general în altă țară. Răspunsurile posibile erau ,,da’’, ,,nu’’ și ,,nu știu’’.
60% din subiecții francezi și 43,3% din cei români au răspuns ,,nu știu’’, 13,3% din subiecții francezi și 3,3% din cei români au răspuns ,,nu’’, iar 26,7% din subiecții francezi și 53,3% din cei români au răspuns ,,da’’.
Procentajul mare de răspunsuri pozitive de la subiecții români ar putea indica faptul că aceștia sunt de părere că ar avea un trai mai bun în afara României, însă procentajul de răspunsuri de ,,nu știu’’ aproape la fel de mare ca cel de răspunsuri ,,da’’ ar putea indica atitudinea de mai mare reticență a românilor cu vedere la plecarea în străinătate.
Procentajul ridicat de răspunsuri ,,nu știu’’ și procentajul mai mare de răspunsuri ,,nu’’ al subiecților francezi comparat cu cel al subiecților români ar putea indica faptul că aceștia sunt mulțumiți cu traiul lor în Franța.
Întrebarea 9 verifică dacă subiecții plănuiesc să studieze sau să muncească temporar în străinătate. Răspunsule posibile sunt ,,da’’, ,,nu’’, ,,probabil da’’ și ,,probabil nu’’.
60% din subiecții francezi și 53,3 din subiecții români au răspuns ,,da’’, 10% din subiecții francezi și 13,3% din subiecții români au răspuns ,,nu’’, 26,7% din subiecții francezi și 23,3% din subiecții români au răspuns ,,probabil da’’, iar 3,3% din subiecții francezi și 10% din subiecții români au răspuns ,,probabil nu’’.
Procentajul răspunsurilor pozitive la această întrebare este mai mare iar procentajul răspunsurilor negative este mai mic la francezi decât la români. Acest lucru ar putea susține ipoteza conform căreia francezii sunt mai deschiși cu privire la ideea de a experimenta o cultură diferită.
Ultima întrebare verifică dacă subiecții plănuiesc să se mute vreodată în altă țară decât țara lor originară. Răspunsurile valabile erau ,,da’’, ,,nu’’, ,,probabil’’ și ,,probabil nu’’.
26,7% din subiecții francezi și 36,7% din subiecții români au răspuns ,,da’’, 13,3% din subiecții francezi și 6,7% din subiecții români au răspuns ,,nu’’ 43,3% din subiecții francezi și 30% din subiecții români au răspuns ,,probabil’’ iar 16,7% din subiecții francezi și 26,7% din subiecții români au răspuns ,,probabil nu’’.
Subiecții români au avut procentajul cel mai mic de răspunsuri ,,nu’’ și procentajul cel mai mare de răspunsuri ,,da’’ iar subiecții francezi au avut procentajul cel mai mic de răspunsuri ,,probabil nu’’ și procentajul cel mai mare de răspunsuri ,,probabil’’.
Faptul că mai mulți tineri din România decât din Franța știu sigur că se vor muta în viitor în altă țară ar putea indica o dorință de schimbare pentru subiecții români, iar faptul că mai mulți tineri din Franța decât din România știu sigur că nu se vor muta în altă țară ar putea sugera faptul că aceștia sunt mulțumiți cu nivelul lor de trai din Franța. Din aceste rezultate s-ar putea deduce faptul că francezii s-ar muta în altă țară mai mult pentru dorința de a experimenta ceva nou, în timp ce românii ar face acest pas pentru o a satisface o nevoie.
Analiza finală a răspunsurilor:
Din procentajul răspunsurilor am putea deduce că tinerii francezi sunt mai dispuși să plece în străinătate, în sensul în care aceștia doresc să cunoască alte culturi, în timp ce tinerii români nu prezintă această deschidere atât de mult precum francezii.
Mai mulți factori joacă un rol important în aceste rezultate, cum ar fi nivelul de trai, familia și societatea. Tinerii francezi au răspuns în mare parte pozitiv atunci când au fost întrebați dacă oamenii din jurul lor îi încurajează să muncească sau să studieze în străinătate, dovadă că societatea în care aceștia trăiesc are o percepție mai deschisă despre acest subiect decât cea din România. Totuși, tinerii români au răspuns predominant pozitiv la întrebările care vizau opinia lor asupra posibilității de a duce o viață mai bună în afara României și de a se muta în afara țării, spre deosebire de francezi. În acest caz, există o chestiune legată probabil de nivelul de trai, care sugerează că nevoia de a descoperi a oamenilor vine după nevoia de a trăi mai bine (conform Piramidei lui Maslow).
Prin urmare, ipoteza este afirmată. Există diferențe între tinerii francezi și tinerii români cu privire la disponibilitatea lor de a trece de granița țării lor natale, însă această diferență se datorează deosebirilor economice ale acestor țări, care influențează prioritățile locuitorilor lor.
The Lost: An anomaly in the DNA stops the aging of said person. Activates when they turn 18.
“Like a bat out of hell I’ll be gone when the morning comes” […] “But when the day is done … then like a sinner before the gates of heaven I’ll come crawling back to you.” The musical, featuring songs by Meatloaf (ex. “I would do anything for love”), captures the attention of the masses with a Romeo and Juliet type romance between the daughter of a very influential corporate manager and the leader of The Lost. The hurried consumption of love between them (since their age will forbid anything more) gradually reveals the polarization of this almost dystopian society, along with different background stories of secondary characters which also add an emotional dimension to an otherwise philosophical debate. In this review I will focus on the themes and the discussion that follows the narrative, not on the story in itself.
The two polarized world views are well defined, although extremely exaggerated. The Lost are a play on the concept of rebellion, of immaturity and of youth. They exist beyond time (“Don’t worry about the future, sooner or later it’s the past”) which justifies the conditions of their living. A reoccurring idea is that they are wasted youth: potential with too much freedom, kids who live only for themselves and for pleasure (“I’m an impressionable child in a tumultuous world and they say I’m at a difficult stage”). This ideology that combines hedonism and cynicism is very excessive, and they end up living their whole lives as 18-year-olds who are completely segregated from reality (“As far as I’m concerned the world could still be flat.”). The other side is the corporatist, serious “old age”, who’s aim is to eradicate these kids who lack discipline and perspective. Even though this is an outlook that most of us have (this view of being intentional with our lives, especially our future, of existing between other people and transacting with them), it is portrayed as very dark and absurd. The thing that antagonizes this side to such an extent is their constant trying to eradicate the youth, of killing the Lost and discontinuing every form of pleasure that might make someone rebel (in this case, especially music).
It’s hard to assume that what was being said was that committing to a corporatist life will be a waste of your personal life, and it’s much more likely that the musical tries to show two things. The first is this fight inside every one of us of what our meaning of life is, and what our obligations to life are. The second is this great fear that youth deals with (of growing up), but in this scenario that fear is forever prolonged since they are physically incapable of growing up. They make it pretty clear that, to them, “A wasted youth is better by far than a wise and corrupted old age”. At the same time, the corporate side also shows their own fears in the interactions with the Lost. To them, the idea of people living all their life as kids, without having to sacrifice what they sacrificed, seems unfair and makes them wonder about their own lives too much. This fight is interesting because in real situations, adults can never go back to whatever youth was, but youth have no choice but to move forward towards adulthood. In this case though, both sides are stuck in their current state and there is no more room for empathy, which results in conflict, in people getting hurt and even killed.
The first album (“Bat out of hell I”) came out in 1977 and was meant for another musical, called Neverland. Through this, the resemblances between Peter Pan and Bat out of hell become more apparent. In both, the two sides are stuck in their world view. Again, in reality this is different, reality leaves room for compassion and understanding, because common points are highlighted, as opposed to these worlds, where there’s no similarities between the two sides. From this we can deduce that, at least in the authors point of view, for us to care enough not to antagonize other perspectives, we must have some link between us and them. The moment that disappears, “that” in this case being time, there is nothing stopping both sides from considering each other evil, corrupt, dangerous, etc. This is something that applies to modern problems as well. Especially in politics, a reoccurring theme is finding horrendous labels for the other side, even though reality is far from those beliefs. All this does is make it easier for one side to hate the other to the point of conflict, instead of working together towards merging ideas and finding solutions.
This just goes to show how much time matters, not just in the fact that we move through it, but because it dictates our priorities. A person who has a limited life spam (and who puts all their time and effort into reminding himself of this) will have to have more principles and a better morality, since limited time results in communities forming, and communities need common goals, common economies, common values, etc. When time isn’t a restraint anymore, what matters is inevitably the present, and the present doesn’t require principles, caring or anything that involves responsibility or that has an effect on the future. Therefore, the Lost and the Corporatists aren’t that different in themselves, but in the context of their living. Obviously the one’s who are going to be more bitter between the two are the Corporatists, who sacrifice so much of themselves because of time and who find it unfair that others don’t have to. The Lost also have their share of envies, mostly the fact that nothing in their life is of value and nothing they are is important to anyone but themselves.
It’s clear that in reality, nobody can live on either side of the argument, and it is only going to hurt you if you attempt to advocate for only one. The perspective we should get out of watching this is most likely that the two worlds overlap in each of us, and that finding the perfect balance where no resentment is built up between them is crucial to living a life you won’t end up regretting.
The film that I’m going to write a review about is Tim Burton’s Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, which is a film that takes place in Victorian London, where the barber Benjamin Barker is married to the gorgeous Lucy and has a lovely daughter with her, called Johanna.
The beauty of Lucy attracts the attention of the corrupt Judge Turpin, who falsely accuses the barber of a crime that he did not commit and abuses Lucy later after gaining custody of their daughter.
After fifteen years in exile, Benjamin returns to London under the new identity of Sweeney Todd, seeking revenge against Turpin. He meets the widow Mrs. Lovett, the owner of a meat pie shop who tells him that Lucy swallowed arsenic many years ago and that Turpin assigned himself tutor of Johanna.
He opens a barber shop above her store, but what no one knows is the fact that barber shop is a cover where a series of crimes take place.
In my opinion the movie is a brilliant mix of beauty and horror.
The musical won the Tony Award for Best Musical and Olivier Award for Best New Musical.
This movie isn’t made for the week hearted: it is considered to be the bloodiest musical in stage history! Being the bloodiest musical in cinematography so far, it isn’t exactly a jolly romp either, but a dark revenge tragedy filled with heartbreak.
In my opinion the movie is a masterpiece and everybody should give it a try.
Sometimes good, sometimes a bit wicked, the Solomonar is considered the great sorcerer of storms and winds, master of all lakes, tall mountains and deep caves, and the creator of frost, mist, and hail.
People who claim to have seen them say that they are tall, red-haired, dressed in a white long coat. He is always described as carrying his Magic Book, the source of all his powers. Along with his book, he also carries a piece of wood for calling the winds and an iron axe which he uses to create hail.
They are generally considered good wizards and often presented as false beggars, testing the kindness of people. If people refuse to help them while they are in disguise, they bring hail and strong storms to ruin the crops, but if they are helped, they offer gifts to the rivers.
Jidovi – The Carpathian Giants
The Romanian Giants known as Jidovi, are probably one of the most beloved folklore creatures.
Jidovi are described in Romanian legends as kind and patient, walking with huge steps from one hill to another. Their presence in Romania is well maintained by the multitude of places that were named after them: the Jidovi table, the Jidovi cave, the hill or the tombs of Jidovi, and, of course, Jidovina.
In the Carpathians, Jidovi are often also called Blajini, which means the Kind Ones, or Novaci, which means the Powerful Ones, as they could snatch a tree without any effort. They lived in caves and thick woods.
The best legend of them is that of the famous agreement between the great Dacian king Burebista and all the Jidovi from the mountains. They were allowed to live in the mountains only if they promised to guard the great Dacian gold treasures with their life.
Interestingly enough, it is believed that, in the deepest caves of the Carpathians Mountains, you might still find Jidovi, protecting the treasures for generations to come.
Baba Dochia
Some historical legends describe Dochia as the beautiful daughter of Decebal, the king of the brave Dacians – the Romanian’s ancestors. It is said that, after being defeated by the Romans, the Dacians tried to escape by hiding in the thick forests of the Carpathians. Decebal, seeing his army defeated, preferred committing suicide over being captured and mocked by the Romans.
Dochia tried to escape, but the Emperor Traian ordered his best soldiers to capture the beautiful girl, whose eyes bewitched him deeply. Proud and brave, Dochia ran as fast as she could. For her, there wasn’t a greater shame than being captured by the romans and forced to marry Traian.
When Dochia saw she was on the edge of being caught, she climbed on a steep rock and threw herself.
Even today, that mountain rock wears the Dacian princess’ name and tourists can admire it on their way to Ceahlau Peak.
But the most famous legends of Dochia are those connected with the arrival of spring. There are many versions of this story spread all over Romania but, despite the different regional adjustments, the core is the same.
Thus, it is said that once upon a time, there was an old lady named Baba Dochia. She had a son, Dragobete, a very handsome and kind boy who fell in love with a girl.
Their love was so powerful that they got married immediately and only after did they tell the news to Baba Dochia. She got madly furious and decided to teach her daughter in law a lesson.
Thus, on a cold winter day, Baba Dochia gave the girl a ball of black wool and asked her to go to the river to wash the wool until it turns white, threatening her not to return until the job was done. The young girl realized that whitening the wool was an impossible task, but still she went to the river, praying for a miracle to happen. Her love for Dragobete was truly sincere and the thought of never seeing him was so unbearable that she began washing the wool in the frozen waters of the river.
Her delicate hands rapidly began to bleed, but even so the wool remained black. To her utter amazement, a strange man appeared and, touched by the girl’s grief, gave her a beautiful red flower, saying that if she puts it into the water, the wool will turn white. The girl was doubtful at first, but, seeing that there was no other hope left, she lowered the flower into the water. As if by magic, the charcoal wool turned white right before her eyes, and she quickly returned home to her love. Baba Dochia, as expected, wasn’t too happy with her arrival.
While inspecting the young girl, Baba Dochia noticed the red flower pinned to her blouse and, believing that spring had come, hurried to take her sheep up the mountains.
She dressed herself in twelve coats, but, as she climbed the chilly mountains, the weather started getting warmer and warmer with each day, and so, with each day, she took one coat off, until she remained in only a blouse. As if on que, the following day a freezing storm came with the last push of winter, and Baba Dochia, as well as her sheep, froze on the mountains and turned into stone by the next day.
