Ana Licu, clasa a 9-a A
Se întinse cât putuse de mult înainte, sprijinindu-se doar într-un picior. Pentru o secundă mi-am ținut respirația închipuindu-mi plutirea ei în acel cvasi-întuneric obscur și prăbușirea iminentă. Am scuturat din cap, alungând acest gând și odată cu el, risipind sentimentul de pierdere irecuperabilă. Deși lipsită de antrenament, își intrase în ritmul de lucru. Fuseseră câteva zile negre pentru Prinzătoare, dar își revenea mult mai repede decât mi-aș fi imaginat. Acum, stătea cu ambele picioare pe platforma de la etajul trei al arhivei (spun cu aproximare) recăpătându-și eleganța dată de postura-i obișnuită. Balansul ei îmi făcea de fiecare dată inima să sară peste o bătaie, dar ea reușea cumva să agațe fiecare hârtiuță pe care o vedea țâșnind din senini în catedrala aceea lugubră și luminată slab de o licărire pâlpâitoare, artificială de la subsol.
Toate informațiile strânse într-o viață de om: amintiri, vise, emoții erau înmagazinate și așezate ordonat, pe diverse categorii, stivuite în rafturile prăfuite ale arhivei. Chiar și în întunecimea sălii se vedeau particulele ca o mâzgă mare, un nor greu, înecăcios de praf. Domnișoara din fața mea e într-un moment de cumpănă. Două hârtii colorate cu idei zboară cu viteză în același timp: una plutește la primul palier și cealaltă la ultimul. Nu știe pe care ar trebui să o alegă și într-un final se repede la cea de jos. Se strâmbă caustic la vederea găurilor de molii și a colțului ars parcă de o flacără de aragaz. Intuiția o înșelase, era nevoită să livreze una din acele idei dăunătoare, iar ceva o făcea să tremure de-a binelea, de parcă ce tocmai citise o mișcase într-un mod profund, căzând pradă unui atac epileptic.
O zbughi alergând pe holurile mute cu aerul umflându-i rochia. Minusculii bulgări de lumină captivi într-o sticlă sferică încrustată cu ornamente metalice de aramă ca niște globuri din acelea de cristal pe care le au ca instrument prezicătoarele viitorului îi luminau poteca, aprinzându-se la auzul pașilor ei grăbiți, tulburați. Expresia feței ei nu lăsa să se distingă supărarea, însă i se citea în pașii mai apăsați ca de obicei. Nu se oprise ca altădată să contemple coloanele înalte scăldate în aur și nici peisajul placid care amintea de o casă a unui emerit aflată pe un munte (comparația ar fi funcționat mai bine dacă nu ar fi fost migala turnului ce nu se potrivea deloc cu peisajul pastoral). Țac, țac, țac într-un ritm cadențat își târa picioarele silindu-se să meargă spre sediul central. Ajunsă în apropierea zonei pe care o cunoștea prea bine, se întrerupse din mersul agitat și privi clădirea în formă de cutie. Avea un sertar din lemn, ferestrele erau înconjurate de cărămidă ruginie și sticla lor era împestrițată de promoroacă, însă nu vă lăsați păcăliți. Aceasta este singura construcție în care nu poate păși nimeni pentru că nu are cheia pe care probabil voi o folosiți pentru a deschide ușa căminului primitor. Ce este diferit la coliba bătrânească de care vă vorbesc este acoperișul prevăzut cu un capac și statuia unei fete cu veșmânt asemănător unei flori pleoștite de ploaie. Pare oprită la mijlocul mișcării, împietrită de o forță necunoscută și rămasă în stare de șoc la vederea unui lucru îngrozitor de frumos sau de urât. Nimeni nu știe…
Prinzătoarea introduse hârtia jerpelită și degradată în toate modurile posibile înăuntrul sertarului și roti cheița în broască închizând violent ochii. Balerina își continuă pirueta, iar pe capacul cutiei muzicale reprezentată la scară de cel puțin zece ori mărită se proiectă o imagine. Se materializă ideea stăpânei ei că nu avea să îl mai vadă niciodată în alte circumstanțe decât pe patul de spital, apoi va dispărea și de acolo. Persoana care stătea la baza fabricii ei de idei, care îi dăruise cutiuța muzicală dispărea din vedere ca densa ceață a unui miop. Evident, ea nu avea cum să știe de cinematograful subconștientului ei care luase forma preaiubitului cadou. O copleșeau prea multe gânduri încât ar fi vrut să le poată îndesa undeva, cât mai adânc și să nu fie nevoie să le dezgroape niciodată. Niciodată! Își dorea cu patimă în acel moment să aibă un mormânt prematur în minte și să le arunce pe toate, îngropându-le pe veci. Stând acolo în casa părintească și îngenunchind de durere, legănându-se ghemuită ca un bebeluș, scăpă din mână porțelanul alb, iar cutiuța muzicală se sparse cu un zgomot sfâșietor împrăștiind mâinile, picioarele, arcurile balerinei. În interiorul mecanismelor ei de gândire, Prinzătoarea se chinuia să nu pună mâna pe o idee rea și înnebunise complet, neputând înțelege de ce Dumnezeule nu putea să fie și ea binecuvântată cu hârtii altele decât cele umede, igrasioase sau în cel mai rău caz mutilate și pline ochi de neputință.
,,Sărmanul om, atât s-a putut azi, atât s-a putut…”, gândi ea.
Iar eu, la granița între doua lumi lichefiate din care nimic nu transpiră nici sunete de flaut, nici țipete de himeră, cea mai mare povară e să știi totul și să nu poți face nimic, să vrei să ajuți, dar mâinile să îți fie strânse deasupra capului, asistând și luând conștient parte la un pandemoniu al gândurilor.
