Ania Ziemba, a 11a

Nebunul fugind pe străzi înnorate,

Fugind cu capul plecat; cu ochii la pământ:

Lovindu-se cu umerii și fruntea

De fețe descompuse,

De priviri capțioase

Ce nu îl privesc.

Nebunul fugind printre lampioane și ceață,

Printre pete mișcătoare,

Pete roșii alergate.

Casele din juru-i, râsul palid de după ziduri, briza văzută printre frunze,

Toate sunt numai glumele periferiei:

Nenecesități ce s-au născut ca să fie abuzate de conștiința umană;

Toate acomodări

Ale unei lumi simple.

El a încercat să le dea un sens demn de vorbă;

A rămas mut.

Lumea a muțit.

Nebunul se uită la fețele din jur:

Nu e capabil să vadă oameni;

Nu poate înțelege dacă emoția aceea

Este un proces

Sau un destin?

Nu știe, nu poate intui

Că el nu are față;

Că nu-i e în menire să știe

Existență unui ceva

În afara gândului.

Nebunul nu este stăpân pe el însuși:

Corpul lui e slugă alergatului,

Iar inima lui este sluga unei arme albe

Ce-i limitează vederea, indiferentă la sânge.

Nebunul intuiește că în totul se găsește tot;

Dar menirea lui îi interzice să odihnească marea cursă de șoricei;

Și gonește după începuturi

Știind că ar putea să se oprească oricând

În lumea paradiseacă;

Tropăie peste adevăruri spre alte absoluturi.

Nebunul fuge.

Constrans de realitate,

De tălpile lui care cer suprafață,

De lumea din jurul lui, care-i cere să se miște,

De zglomotele care pot să-și dea importanță

Doar prin el:

E prizonierul realului;

Și totuși,

Nebunul trăiește undeva

Unde realitatea este abia o șoaptă,

Un cuvând timid ieșit la măcel;

Undeva

Unde el stă locului

Și toată lumea fuge

Pe langă el.