Ana Licu, a 9a

Mersul ăsta pe pământ adamantin,

Zgâriind auzul ca un ac pe un disc de vinil,

Tușul de cerneală și miros de tabac,

Împlântate în țesătura de tweed a unui frac.

Pas nebun, vorbă mută,

Și suspine tânguite pe speluncă

Somnambulismul neconștientizat, orb, înveninat,

Îmi curge prin privirea fixă de culoarea paielor arse.

Simt sfredelindu-mă cu doi ochii, un consternat,

Întrebându-se probabil ce nenorocire de proporții

Dăduse ghes alergatului de parcă totul în jur luase foc, fărățintă.

Nu e de condamnat cum fuge iute mintea,

La situații albe ce aruncă peste gânditor

Lințoliul dens al superiorității,

Însă știu, oh atât de bine știu

Că oricine ar fi acolo

Și m-ar vedea căzând pe șine,

Ar rămâne blazat, neatins de strigătele mele disperate:

–  Om bun, schimbă macazul!

Schimbă-mi viața…

Cine ar vrea să îi fie reamintit

Zgomotul durerii…