Ana Licu, a 9a A
Vreau să îl cunosc și eu
Pe creatorul acestui tablou ciudat
Alcătuit doar din puncte
Unele ca petele de petrol
Altele ca o flacără de chibrit
Incendiind o părticică, doar un colț
De tablou
Vreau să îi văd chipul
Și să țip din miezul ființei
De ce nu mi-ai terminat tabloul?!
Nu puteam sa fiu și eu oare
O constelație?
un eseu de Tudor Petcu, profesor de filosofie, sociologie și germană
Lumea în care trăim reprezintă fără îndoială fascinația misterului şi a curiozității, un exercițiu neîntrerupt de înțelegere a realității. Toată istoria care s-a scris până acum, tristă şi glorioasă, obscură şi luminoasă, a lăsat în urmă o moştenire ce şi-a pus decisiv amprenta asupra constituirii triburilor, culturilor şi civilizațiilor umanității. O lume sfâşiată de tentația distrugerii şi a nimicirii dar binecuvântată de pasiunea enigmatică a cunoaşterii.
În infinitul aparent şi iluzoriu al Pământului se înfățişează un continent care exprimă o gamă de realități şi sensuri existențiale, o voce a reconcilierii cu destinul crunt, o îmbrățişare perpetuă a tragediei şi o teologie a copilăriei. Toate acestea sunt câteva din caracteristicile de fond şi ontologice ale Africii, un continent atât de bogat în resurse naturale şi spirituale, dar atât de îngenuncheat în fața traumelor istoriei.
Africa este un colț de lume care nu poate fi definit doar prin prisma potențialului narativ al cercetării istorice, ea este înainte de toate modelul suprem al necunoscutului ce nu se ascunde şi al prezentului în trecut. Continentul african ne introduce permanent într-o diversitate tribală a culturilor locale care au de fapt de-a face cu tainele ancestrale sau, mai bine zis, cu o metafizică a tradiției în urma căreia puritatea identitară nu s-a putut dizolva.
Chiar scriitori precum Jules Verne sau Emilio Galotti au fost pătrunşi de situarea afectivă a Africii în lumea de netăgăduit a basmului în sensul în care tărâmul african se identifică dintotdeauna cu o poveste fără sfârşit, reprezentată de milioane de personaje şi în aşteptarea eroului pozitiv.
Din punct de vedere spiritual, evident, putem vorbi despre o întrepătrundere mutuală între formele noetice de percepție a comuniunii omului cu divinitatea.
Ar trebui să luăm în considerare, de exemplu, animismul, şi mai cu seamă semnificația măştilor tradiționale congoleze, acestea din urmă reflectând anumite entități spirituale, sfinte şi malefice, care gravitează în jurul Ființei Supreme.
Pe de altă parte, prezența musulmană din țări precum Somalia, Senegal sau Niger precum şi cea creştină din Camerun, Etiopia sau Eritreea au făcut posibilă pătrunderea monoteismului pe tărâm african, în ciuda neînțelegerilor istorice majore dintre cele două religii.
Personal, întotdeauna am fost fascinat de ortodoxia etiopiană, caracterizată de profunda sa iconografie care înfățişează prezența sau venirea Mânutitorului într-o lume nouă în care fiara nu va mai fi fiară şi va locui în pace alături de căprioară. Cu alte cuvinte, vorbim despre o iconografie ortodoxă profetică pentru care se realizează în mod firesc legătura între universalitatea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi elementele culturale locale.
Deşi ar fi multe lucruri de precizat în ceea ce priveşte Africa în toată splendoarea ei aurolară, prefer să mă opresc aici deocamdată – în spirit de smerenie comprehensivă – şi aş concluziona asemea lui David Livingstone, marele explorator scoțian în Africa, potrivit căruia “Africa este o lume paradoxală a suferinței în care fericirea evidentă încă nu a fost găsită”.
Maria Ghiță, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden
– Nu vă supărați, știți cumva unde e magazinul de muzică? Cel negru, cu pereți vopsiți de curând, îl caut de jumătate de oră.
Femeia nu se uita la mine, dar zâmbea politicos și am presupus că pur și simplu nu agrea contactul vizual, ceea ce era păcat, fiindcă părea foarte frumoasă.
– Din câte îmi amintesc, e pe strada 88 la intersecție cu bulevardul numărul 10, n-ar trebui să fie prea departe.
I-am mulțumit și am plecat în căutarea magazinului de muzică, dar peste altă jumătate de oră m-am găsit în același loc de unde plecasem: în fața băncii femeii.
– Bună ziua din nou, cât de tare vă deranjează dacă ma așez puțin? E foarte cald afară și aveți o bancă perfectă în umbră.
A ridicat din umeri, un fel de dacă zici tu.
– Sunteți muzician? m-a întrebat dintr-o dată, iar eu m-am bucurat de întrevederea unei posibile conversații.
– Cânt în orchestra Operei Metropolitane din New York și am nevoie de o vioară nouă până luni dimineață.
Și-a mișcat capul înțelegătoare, apoi, în sfârșit, și-a întors privirea spre mine. Mi-am simțit gura plină de salivă. Era oarbă.
– S-ar putea să sune deplasat, dar îmi dai voie să văd cum arăți? M-am săturat să mă întâlnesc doar cu persoane cunoscute, nu-mi stârnesc deloc imaginația.
Cât încă încercam să înțeleg la ce se referea, a întins mâinile în față, încercând să ajungă la fața mea ca să-mi poată concepe trăsăturile în minte. Am lăsat-o să se joace cu mâinile cum voia, destul de fascinat de metoda ei de explorare a lumii.
– Sunt Debbie, mi-a spus ea în timp ce îmi atingea obrajii, mi-ar plăcea să te văd, cred că ești tare simpatic.
– Mulțumesc, am zâmbit eu, iar ea mi-a simțit zâmbetul. Să știi că și tu ești foarte frumoasă.
– Știu, a râs ea, fără să fie mândră, am putut să văd cândva, nu m-am născut așa. Nu mi-ai zis cum te cheamă.
– Kurt, am răspuns eu, din ce în ce mai fascinat. Nu vreau să intru prea mult în viața ta, Debbie, dar cum ai ajuns în parc?
– Fratele meu vine și mă aduce de dimineață, apoi mă ia când se înserează. Vreau să petrec zilele de vară cât de mult pot afară.
Nu mă puteam abține.
– Ce faci toată ziua în parc?
– Respir aerul curat. Fac conversație cu străinii. Aud sunetele din jurul meu. Îmi cumpăr înghețată. Sunt multe lucruri de făcut! Ce faci tu în parc, de exemplu?
Aș fi vrut să-i spun că uneori găseam parcul banal, dar dintr-o dată m-am simțit superficial și inconfortabil, parcul reprezenta tot universul lui Debbie, nu avem niciun drept să i-l iau.
– Vrei să te plimbi cu mine? am întrebat-o. Când vine fratele tău ne întoarcem, dar hai să dăm câteva ture, dacă vrei iți cumpăr și înghețată.
A zâmbit din nou.
– Am recunoscut că ești simpatic, dar nu știu dacă ești și un psihopat care încearcă să mă ia cu totul din parc. Dacă nu te văd nu înseamnă că nu gândesc ca oricare altă persoană care vede.
Am admirat-o un pic fără ca ea să știe.
– Aș fi putut să-ți fac orice până acum, nu crezi? Nu încerc să te sperii, sigur că nu, dar-…
– Fratele meu mă lasă mereu pe o bancă unde știe că sunt mulți copii cu mamele sau bunicile în jur, nimeni n-ar ataca o femeie oarbă și neajutorată aici, dar tu ai putea să mă duci pe aleile nepopulate.
– Ce trebuie să fac ca să te conving?
N-a apucat să-mi răspundă, fiindcă altă femeie tânără cu un băiețel de mână s-a apropiat de noi cu o pungă de covrigi.
– Debbie, bună, văd că ai companie, nu vă rețin prea mult: vrei un covrig cu susan?
– Aș vrea cu semințe dacă ai, Doris, și mulțumesc.
M-am uitat spre femeia numită Doris și mi-am dat seama că o cunoșteam de undeva.
– Doris Shelby? am întrebat eu. Cânți la harpă, nu-i așa? Ai venit săptămâna trecută.
– O! m-a privit ea mirată. Da, da, tu ești Kurt, acum te știu, îmi cer scuze, n-am apucat să învăț numele tuturor. O, Debbie, e un om extraordinar, toată lumea mi-a spus despre el – și cântă Dumnezeiește.
Doris s-a îndepărtat cu covrigii ei, lăsând-o pe Debbie fericită cu al ei.
– Acum sunt convinsă, mi-a zis ea, Doris e prietena mea cea mai bună, hai să ne plimbăm prin parc.
Am luat-o de braț și ne-am ridicat încet de pe bancă, în timp ce ea își mesteca covrigul, savurându-l.
– Du-mă la umbră, s-a plâns ea, ai uitat că aveam banca ferită de soare?
În timp ce îi îndeplineam dorința, am observat o verighetă pe degetul ei.
– Ești căsătorită?
– O, a zis ea și și-a atins verigheta într-un gest reflex. Ar trebui să mi-o scot, probabil, nu-i așa?
– Dacă ești căsătorită, atunci bineînțeles că nu.
Și-a scos-o, totuși, și a băgat-o în punga de la covrigi, iar după ce a mototolit punga, m-a rugat s-o arunc la gunoi cu totul.
– Ernest m-a lăsat acum două săptămâni, cred și eu că nu e prea amuzant ca nevasta ta să fie oarbă. Probabil că nici mie nu mi-ar plăcea dacă aș vedea.
– De cât timp erați căsătoriți?
– Mâine s-ar fi făcut două luni, n-a fost un mariaj foarte prolific, dar nu mă plâng. Nu-l iubeam. A fost aranjat.
Când am trecut pe lângă un coș de gunoi, am ezitat.
– Chiar vrei să-ți arunc verigheta?
– O, da, credeam că ai aruncat-o deja. Știi ceva? Vreau s-o arunc chiar eu. Spune-mi unde e.
A întins mâinile, confuză, dar eu am ghidat-o încet spre ce voia să facă. Atunci când ne-am întors pe bancă se pregătea de plecare.
– Kurt?
Am privit-o cum se juca cu lănțișorul de la gât. Era foarte tânără.
– Când te mai văd? Vorba vine, când ne mai plimbăm prin parc?
I-am zâmbit, dar mi-am dat seama că nu mă vedea.
– Mâine?
– Mâine.
Alex Costanda, a 10a B
In the serialized television show “Prison break”, the main character decides that he will intentionally be imprisoned, in order to help his brother, who was wrongfully sentenced to death, break out. The story presents the hardship one faces in prison and the effects that the actions of influential people have on the lives of normal civilians.
The TV show presents the main character as an incredibly smart person, that has a sort of balance between emotion and intellect compared to other TV geniuses. He uses this vast intellect to his advantage, but his main motivation is the love he has for his brother. Not only does he care deeply for his brother, he also starts developing romantic feelings for a doctor in the prison, feelings for which he hadn’t planned ahead. As the story progresses, we learn that, besides his intelligence, he has great empathy towards others, which is why at times he puts himself at risk in order to save the people he grows attached to during the show.
The story shows that his time in prison changes him from an intelligent, but at times naïve man, into someone who has enough experience to not put himself in danger whilst trying to save his loved ones. While some people think that the writers getting rid of the characters’ central flaws was a bad decision, I think that the character was created to be a sort of guardian angel for those around him, which would justify the change.
In conclusion, the story is a well-made piece about how love is a stronger motivator than fear or pain, and how a man that is balanced between emotion and intellect cause great things to happen.
Macrina Grigore, a 9a A
Sub palma caldă unui cer
Cu temere și greutate pe lac se aștern
Trei lacrimi.
Una este un păcat
De mult în sulfet aruncat și de care,
Mama-ochi s-a lepădat.
Alta este un regret
Ținut de marele ochi secret.
Ultima este o iubire uitată
De soartă parcă măcinată
Și zvârlită pe sticla străvezie
A miresmei nopții târzie.
Toate joacă hora pierderii
În pocalul renașterii…
Ah, dar uite că e spart!
Și botezul și taina se despart…
Pe lacul vechi se mai aude,
Un condor ce anunță cu semeț-
Iată! Și disprețul e măreț!
Maria Ghita, absolventa LLIA
Îmi place să merg cu trenul, mă relaxează. Am emoții. Poate mă gândesc prea mult la călătorie, la-… Aia-i o gogoașă? Ah, iar am uitat să-mi iau de mâncare la mine. Mai bine-așa. Nu, nu-i bine, o să-mi cumpăr ceva nesănătos pe drum… Cât e ceasul? Mai sunt zece minute. Sper să-mi placă orașul, n-am mai fost niciodată. Cred. Mai urcă cineva cu mine? Nu, nu, nu-mi place. De ce nu-mi place? Iar ești antisocială? Vezi că se zice asocială și nu, nu ești. Ai uitat ce ți-au zis ieri la curs? Cu cât îți induci singură chestii, o să le crezi. Nu le mai crede. Chestii – de ce le-am zis chestii și nu le-am numit mai frumos? Da, în capul tău nu te-aude nimeni, ai noroc. Dacă vrei să te-angajezi, trebuie să nu le mai numești chestii. Informații. Exact. Cine se mai urcă cu mine aici? Dă, Doamne, să fie un bărbat, mi-ar plăcea un bărbat. Un bărbat frumos și tânăr, nu un moș. N-am nimic cu moșii, sigur, doar că n-aș ieși c-un moș nici dacă m-aș plictisi. Da, așa cum glumește Katia. Eu n-aș glumi cu asta. Eh, lasă, că și tu devii morbidă uneori. Mi-e foame… De ce nu mi-am luat și eu o gogoașă? Nu-ți lua, iar o să te simți vinovată dacă mănânci și gogoșile nu-s bune. Ce podea jegoasă. Și mi-am luat pantofii albi, foarte inteligent din partea mea. Mama-mi spunea mereu să nu cumpăr haine albe. Săraca. Ia uite ce-o ascult. Îmi place să mă uit la hainele oamenilor, spune multe despre ei. Ah, să nu mai zic asta cu voce tare niciodată, sună rău. Sună foarte stereotipic. Mai e un minut, unul, după vine doar juma’ de oră. Mi-e foame. Iar n-am gândit când am plecat de-acasă. Ce soare-i afară, ar trebui să trag draperiile până nu vine cealaltă persoană. Sper să fie un bărbat. Un bărbat frumos și tânăr, nu un moș. N-am nimic cu moșii, dar ți-am spus că n-aș ieși cu ei. Mai vine sau nu cineva? Am avut două alarme false pân-acum. Să trag draperiile repede până nu vine bărbatul drăguț. Sper să fie un bărbat. N-am nimic cu femeile, dar nici cu ele nu aș ieși. Sau un copil, un copilaș mic, un bebeluș – nici cu el n-aș ieși, evident, ce Dumnezeu. Nu știu ce-ai azi. Îmi plac bebelușii, m-ar distra unul, așa, ca o jucărie. Nu acum, bate-n lemn, mai încolo, când – … Am plecat. Ce-ncet ne mișcăm, n-am mai fost de mult cu trenul! Cine zicea că nu-i place să meargă decât cu mașina? Silvana? Nu. Silvia. Tipa aia roșcată care ia cursuri de filo cu mine, stă lângă blonda cu ochelari. Îmi scapă numele ei. Și-al blondei. O să-i spun Silvia, dar când mă-ntorc la facultate luni trebuie s-o întreb pe Katia cum se numește roșcata, mă enervează c-am uitat. Silvia. Unde rămăsesem? E soare, gata, trag draperiile. Nu, n-aici rămăsesem. La ce mă gândeam? La ce? Mi-e foame și-am uitat să citesc ieri, nu mai ajung la întâlnire dacă nu termin cartea. La ce mă gândeam? Silvana… Nu, Silvia… trenul… Gata, la bebeluși. Da, mi-ar plăcea un bebeluș. Unul mic și grăsuț, roșu în obraji, cu șosete albastre… Cine intră? Chiar intră? Cine intră după ce-am plecat? Gata, am primit un coleg de vagon, un… bărbat! Un bărbat tânăr și frumos, slavă Domnului, dar s-a așezat în fața mea, nu lângă mine. Sigur că nu s-a așezat lângă mine, doar nu-i tâmpit, ce persoană se așează lângă cealaltă? E frumos. Ah, de ce poartă ochelari de soare, nu pot să văd dacă se uită la mine sau nu. Nici eu nu pot să mă uit la el, nu știu dacă mă vede. Pot să mă uit pe geam. Da, dar nu pot să ies cu geamul. Par disperată. Nu sunt. Doar că n-am mai avut de mult un iubit și ultimul a fost cam jalnic. Ce, ‘cam’? Jalnic și-atât, fără cam. Toți și-au dat seama-naintea mea. De ce poartă ochelarii blestemați! Nici măcar nu intră soarele, am tras draperiile. Are cum să bată soarele pe partea lui? Nu știu. Nimic nu știi. Cred că-i foarte drăguț. Pare drăguț. De ce nu-ți scoți ochelarii de soare? Cum ar fi să pot comunica cu el prin gânduri? Mi-ar plăcea. Tuturor le-ar plăcea, ia nu te mai da-n spectacol. E-o superputere utilă. Poate ar trebui să-mi pun căștile, trece mai repede timpul. De ce se ridică? Hei, de ce-a deschis draperiile fără să mă-ntrebe, nu-i frumos! Bine, și eu am făcut acealși lucru. Da, dar el nu era aici. Ah, ce cald e, sper să le tragă la loc. Probabil vrea să-și folosească ochelarii de soare.
***
Sper să nu mă bage cu nimeni în vagon, vreau să mă culc. Dacă se uită lumea la mine nu-mi place să dorm. Poate-ar trebui să-l mituiesc pe plasator să mă bage-ntr-un vagon gol. Se face închisoare pentru asta? Nu, nu cred. E o hârtie de cinci. Să-i dau? Mai ai schimbat? Da, cred că da. Câți? Nu mai știu. E cineva-n vagon? E o femeie… Măcar e una singură și nu-s mai multe. Cu femeile nu poți să știi niciodată. De ce se uită-așa la mine? Zici că sunt singurul bărbat pe care l-a văzut în viața ei. O fi ca tipele alea depresive din serialul soră-mii. Cine trage draperiile dacă afară-i așa frumos? Când am zis că-i depresivă-.. E cald, mi-e cald. E vagon de fumători? Nu cred. De ce se uită-așa la mine, săraca, cred că nu-și dă seama dac-o văd sau nu prin ochelari. Mi se-ntâmplă des. Dacă te uiți doar la ochii ei, e simpatică. Are nasul cârn, asta-i drăguț. Poate-ar trebui să vorbesc cu ea, nu strică și mai trece timpul. Pare nerăbdătoare, ce poți s-aștepți într-un tren? Destinația finală, probabil. M-am plictisit, chiar ar trebui să vorbesc cu ea. Prea târziu, și-a pus căștile. Să trag draperiile? Are căștile acum, ce-o mai interesează fereastra? Vreau să mă uit pe fereastră. De ce mă privește așa acum? Voia să stea cu ele trase? Eh, am stat destul cu ele-așa. Lumină, în sfârșit. E cam cald – poate din cauza asta le-a tras. Îi era cald. Nu-i îmbrăcată așa gros. Ce frumos se vede câmpul! Foarte frumos. Ar trebui să-i fac o poză să-i trimit soră-mii, poate-l pictează. Ce-o face soră-mea acum? E la școală, probabil. Eu n-am fost azi la cursuri. Poate pic iar examenul, ar fi ceva. De ce spui ‚iar’ ca și cum toată viața ai picat exmene? M-am plictisit. A stat așa mult tipa asta lângă mine că acum e chiar simpatică, da. Ar trebui să-i spun. Nu, nu fi idiot. Aș putea s-o-ntreb dacă știe vreo cafenea-n zonă, am agățat multe fete așa. Hai, că n-au fost chiar așa multe și cu majoritatea nici nu te-ai mai văzut, dar tot aș putea să-ncerc. Bună, ai mai fost aici? Știi vreo cafenea prin zonă? Da, aș putea… De ce nu mi-am luat și eu căștile la mine? Oricum, mai avem puțin și-ajungem, foarte puțin. E un oraș mic, poate stăm la același hotel. Ce-ar fi dacă m-aș duce lângă ea pe banchetă și-aș săruta-o, așa, din senin. Ești nebun. Acum și-a scos o carte, ce citește? Nu văd. Aș putea s-o-ntreb. Are căștile, ar fi aiurea. M-am plictisit.
***
O să trag la loc draperiile, de ce mă tot enervează! Mi-e foame, ce-aș putea să fac? Nu te supăra, ai ceva de mâncare? Cum ar fi să-l întreb? Ar zice că sunt nebună, sigur ar zice că sunt nebună. Chiar sunt. De ce-am tras melodia asta? E depresivă, nu-mi place deloc. Unde-i aia nouă? Ceva cu poză albastră. Mi-e foame. Aș putea să citesc, chiar e cazul să citesc. N-o să mă pot concentra dacă am căștile, dar n-am ce să fac, nu prea-mi place și nu mai trece. Cartea, zic. Nu mai știu ce personaj e ăsta, e nou? Parc-am auzit de el. Poate doar seamănă. De ce-a pus omul ăsta nume așa asemănătoare?! Nu-nțeleg. Asta de unde-… Uh, de ce mănâncă, mi-e foame… Am ajuns deja?! Ne ridicăm? Ce drăguț, îmi ține ușa-…
– Domnișoară, nu te supăra, știi vreo cafenea prin jur?
A review by Ania Ziemba, 11th grade
Good books have a duty to the reader: to engage them in an emotional sequence of decisions and events they wouldn’t have experienced otherwise. One such book that has had a great impact on me is “The collector”, by John Fowles. The story follows a lonely young man with a passion for collecting butterflies, who falls in love with an art student and kidnaps her, keeping her in his basemen while he tries to get her to fall in love with him.
The characters’ decision to kidnap her makes sense to the reader: he’s a butterfly collector who’s learned that the beauty he appreciates in these creatures has to be preserved and loved in captivity. Although the decision isn’t counter intuitive, the rest of the book gives a good account of how a person that lives in complete isolation and has little identity tries to find love and value In his life. Through the authors’ writing style, which gives the reader a desperate silence sort of fell, I learned how loneliness feels at its extreme: how the character lives in a fantasy that he perpetually twists, because he doesn’t know how to integrate himself in the real world.
The decision affects him greatly. We can see a progression in his attitude towards it: first, he’s full of anxiety, paranoia and excitement, but these feelings gradually neutralize as he finds confidence in his ability to hide his tracks and as he grows into the idea that the exciting love affair he imagines was exaggerated and that the woman he admired was a real person, with faults and autonomy. To the reader, it seems like the character was fed up with the experience by the end of the book, but the last few pages seem to indicate that this isn’t a decision he won’t make again.
I strongly recommend reading this book, since it helps you understand how an isolated person tries to create a reality he can live in, mirroring what he knows about the real world into this twisted puppet show-like play which will surely give you chills.
Matei Stoian, fost elev LLIA
TW: pasaje grafice
In a quaint little village, not too far away from Norwich, there was a bakery known for its kind baker and delicious pastries. I was tasked with investigating a murder in this village, a type of murder that I had never encountered before.
I’d dealt with other homicides during my career so this wasn’t much to worry about. That didn’t mean I wasn’t going to be on high alert for anything out of place. As I was getting ready to leave the precinct, I bumped into one of my old colleagues from the academy. Although I could’ve conversed with her a bit, I chose not to, for I didn’t want to have any distractions whilst dealing with the current case I was working on.
Whilst making my way to the village, I couldn’t help but notice an abundance of crows scattered across one of the fields: thirteen to be exact. Upon entering the village’s premises, I was met with a huge crowd outside of the bakery where the murder had been committed. I slowly made my way through the crowd and to the front door, which to my surprise, was not open. I looked back at the crowd behind me and asked them why they were all gathered outside with the door locked. They answered that, since the village was as small as it was, they all knew everyone as if they were family, therefore when the baker had failed to open the shop for more than a week and a half everyone had panicked, but didn’t dare to go in.
“So, if you haven’t checked, then why did you report a murder…?” I asked curiously.?
An old lady approached the front of the crowd and looked at me with sadness in her eyes.
“Because he never went this long without-” She was cut short by the blood-curdling caws of a flock of crows filling the air.
I looked around for the origin of the cawing and was met yet again with another group of thirteen crows, this time stationed in a dead, old tree outside the bakery.
As I reached for the doorknob and slowly opened the door, I was assaulted by the stomach sickening smell of rotten flesh. I immediately recognized that rancid smell that was filling the air… a corpse.
“Goddammit!” I thought to myself, as I covered my nose and mouth with my shirt.
I found the poor old baker’s body on the kitchen floor, with the kitchen window wide open. His eyes were missing from their sockets, only a dark void remaining.
The blood was drying on the kitchen floor and the loaves of bread that were supposed to be taken out of the oven were still there, but burned and dark, as dark as the baker’s eye sockets.
My eyes were red from all the smoke that filled the room, which had made its way out the door and mixed with the putrid smell of rotten flesh, making the crowd outside disperse.
The baker’s body was greyer than stone and stiffer than wood, half of his skin was picked out clean, down to the bone, not a single drop of blood was spared.
I had the body transferred to the village’s morgue for closer inspection and, yet again, I was met with another group of thirteen crows.
“Guess the village’s name makes more sense now…” I said to myself as I thought of the village’s name: “Crow Valley”.
I left the baker’s body in the morgue for burial and when I got out, I looked around to see if the crows were still present. To my surprise, I saw them there, looking me dead in the eye: I felt a shiver run down my spine.
I lit up a cigarette and started putting the pieces together.
“Why would someone murder a person so kind and innocent like the baker? Who would do such a thing in such a small and remote place like this village, where everybody knows everybody?” These questions flooded my mind, but it wasn’t just me that started questioning everything. In the short time that the body was found, so many rumours began flying around.
That’s when a crow landed on my left shoulder. I froze for a solid second and then resumed my patrol. Not long after, I noticed that the village was silent… far too silent.
After shaking it off, I stumbled upon a very dark crimson trail that led to the centre of the town…it was blood. I quickly followed the trail and that’s when I found before me thirteen groups of thirteen crows and behind them the townspeople slaughtered…my blood froze in my veins, my cigarette fell out of my mouth and I could only muster one word.
“Shit…”
In that instant, the crow on my shoulder turned its head towards me. I remember the last thing I thought about was that encounter with the old colleague of mine… my wife, however that thought was swiftly interrupted by the ear-piercing shriek of the crows.
The last thing I saw was that all the 169 crows had formed a cyclone around me and were preparing to dive.
I woke up in the hospital three weeks later. My left arm was missing: the flesh was picked out clean, down to the bone.
My wife was next to me, sleeping, her head resting on the hospital bed. Soon after, I heard a faint tapping and I turned my head towards the origin of the sound: the window. My eyes widened with horror and fear as I a crow looked me dead in the eye.
End.
Ana Licu, a 9-a A
Pentru mine lumea e o frescă,
Una îmbibată până la refuz, sufocată în albastru
Și în marea asta cu reflexe, pliuri electrizante,
Mărșăluiesc aceleași ființe cu înfățișare diferită.
Un cârlig, fără momeală plutește în derivă,
Luptându-se cu valurile rostogolitoare
Ce apasă peste el deja catafalcul.
Abandonat de pescarul puhav, grizonat,
Așteaptă să prindă un fior de suflet
Și cum stă în așteptare
Se agață de el doar mâinile transparente ale pungilor de plastic.
E blocat între două posibilități,
Să trăiască în adânc sau să întoarcă celălalt obraz.
Ah…atât îmi e de greu,
Să mă pun în locul celor care văd cârligul ruginit din mine,
Doar pentru a-mi face vânt înapoi în mare…
Pasa Sarah, a 11-a A
Personalitatea anxioasă
Cum se manifestează?
Pentru sine sau pentru cei apropiați, griji mult prea intense și frecvente, raportat la riscurile vieții cotidiene.
Tensiune fizică, adesea excesivă.
Permanentă atenție la riscuri: vigilență față de tot ce ar putea lua o turnură neplăcută, pentru a controla chiar situații cu un risc redus.
Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase?
Recomandat:
1. Să le inspirăm încredere.
2. Să le ajutăm să relativizeze.
3. Să practicați un umor binevoitor.
4. Să le determinați să se trateze.
Nerecomandat:
1. Să vă lăsați subjugați.
2. Să le luați prin surprindere.
3. Să le împărtășiți propriile voastre neliniști.
4. Să abordați subiecte de conversație penibile.
Personalitatea depresivă
Cum se manifestă?
Pesimism: în orice situație s-ar afla, vede doar latura sobră a acesteia, posibilele riscuri, supra evaluează aspectul negativ minimalizându-l pe cel pozitiv.
Dispoziție tristă: este tristă și posacă de obicei, chiar și atunci când lipsesc evenimentele neplăcute care să justifice această dispoziție.
Anhedonie: nu prea resimte plăcerea, nici în cazul unor activități ori situații considerate în mod obișnuit ca fiind agreabile(weekend-uri, evenimente fericite).
Autodepreciere: nu se simte la înălțime, nutrește sentimente de inaptitudine ori de culpabilitate(chiar și atunci când ceilalți îl apreciază).
Cum să ne purtăm cu o personalitate depresivă:
Recomandabil:
1. Să i se atragă atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a oricărei situații.
2. Să fie antrenată în activități agreabile, care să fie pe măsura sa.
3. Să i se arate considerația într-un mod adecvat.
4. Să fie îndemnată să consulte un specialist.
Nerecomandabil:
1. Să i se spună să se zgâlțâie.
2. Să i se facă morală.
3. Să vă lăsați târât în marasmul ei.
Personalitatea pasiv-agresivă
Cum se manifestă?
Atât în domeniul profesional, cât și în viața personală, manifestă rezistență la exigențele celorlalți.
Discută excesiv de mult ordinele, îi critică pe reprezentanții autorității.
Într-un mod ocolit: ”tărăgănează” lucrurile, este intenționat ineficient, stă îmbufnat, ”uită” anumite lucruri, se plânge că este neînțeleasă ori desconsiderată, sau că este rău tratată.
Cum să ne purtăm cu personalitățile pasiv-agresive?
Recomandat:
1. Să fiți amabili.
2. Să le cereți părerea de câte ori este posibil.
3. Să le ajutați să se exprime direct.
4. Să le reamintiți regulile jocului.
Nerecomandat:
1. Să vă prefaceți că nu le-ați remarcat împotrivirea.
2. Să le criticați aidoma unui părinte.
3. Să vă lăsați antrenat în jocul represaliilor reciproce.
Personalitatea antisocială (sau sociopată)
Caracteristici:
Lipsă de respect față de regulile și legile vieții în societate, asociată unei impulsivități, unei incapacități de a face proiecte pe termen lung și unui simț al culpabilități redus (până la absența lui totală).
Este de trei ori mai frecventă la bărbați. Apare încă din adolescență, tânărul sociopat se va deosebi printr-o serie de comportamente ce vor atrage atenția profesorilor cum ar fi:
Unii dintre ei se vor cuminții, iar adaptarea or socială va fi bună.
Deseori viața lor profesională sau sentimentală va fi destul de agitată.
Alții stăruie într-un stil de viată marcat de instabilitate, impulsivitate, ignorarea consecințelor actelor lor, absența culpei.
Convingerea de bază a sociopaților pare a fi: Dacă veri ceva, întinde mâna numaidecât și apucă!
Totuși, unii sociopați n-o fac numaidecât, pentru a-și lua un plus de precauție.
Nu are numai aspecte negative caracterul sociopaților: stabilesc contacte lesne, vădesc un anume umor, iar gustul pentru risc și pentru nou îl fac.
Personalitatea borderline
Marcate de comportamente impulsive, provocate de astă-dată de o dispoziție fluctuantă, ce le induce o stare de criză aproape permanentă.
Ele sunt asaltate de emoții puternice, greu controlabile mai cu seamă cu stări de furie puternică împotriva celorlalți, dar și a propriei persoane.
De multe ori, furia lasă loc unei stări depresive, însoțită de un sentiment gol și plictisit.
Față de cei apropiați, personalitățile borderline formulează cereri stăruitoare de iubire și sprijin, pe care se alternează cu evadări brutale, când li se pare că intimitatea ar fi amenințătoare.
Pentru a-și mai potoli stările de furie nebună, de plictis sau de disperare, fac uz și abuz de alcool sau de stupefiante, de multe ori într-un mod impulsiv și primejdios.
PTSD
Acest sindrom al supraviețuitorului poate persista ani întregi de la respectiva experiență și se manifestă printr-o serie de simptome cronice:
Toate aceste simptome apar într-un grad variabil și în tulburările de stres posttraumatic prezente la persoanele care au supraviețuit unor accidente grave sau catastrofale.
Pentru a reduce riscul unor sechele psihologice este important ca respectiva persoană să fie supusă unui tratament în chiar primele ore de la accident.
Tratamentul psihologic: victima este îndemnată să-și relateze trauma. Persoane care nu au fost supuse unui tratament psihologic pot dezvolta mai târziu tulburări cronice grave, atât pentru ei, cât și pentru familie și societate.
OCD sau personalitatea obsesională
Cum se manifestă?
Perfecționism: este exagerat de atentă la detalii, proceduri, reguli și la organizare, adesea în detrimentul rezultatului final.
Obstinație: încăpățânare, stăruire cu înverșunare ca lucrurile să fie făcute după cum consideră ea și respectându-se regulile.
În relație cu ceilalți este rezervată: îi este greu să-și exteriorizeze emoțiile pozitive: adesea foarte formală, glacială, timida.
Nehotărâre: îi este greu să ia decizii, din teamă de a nu comite vreo greșeală, tergiversează lucrurile și cugetă exagerat de mult.
Rigoare morală: este extrem de conștiincioasă și scrupuloasă.
Cum să ne purtă cu personalitățile obsesionale:
Recomandat:
1. Să le arătați că le apreciați simțul ordinii și al rigorii.
2. Să le respectați nevoia de a prevedea și de a organiza totul.
3. Când merg prea departe, aduceți-le critici precise și motivate.
4. Să le arătați că sunteți previzibili și că se pot bizui pe voi.
5. Să le faceți să descopere bucuriile destinderii.
6. Să le încredințați sarcini pe măsura lor, în care defectele lor să fie tot atâtea calități.
Nerecomandat:
1. Să le ironizați pe tema maniilor lor.
2. Să vă lăsați antrenat prea departe în sistemul lor.
3. Să le copleșiți cu prea multă afecțiune, recunoștință sau cu daruri.
Bibliografie
Cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile” scrisă de Francois Lelord și Christophe Andre.