DESPRE SCHIMBARE SAU ,,DE CE COPIII NU SE METAMORFOZEAZĂ PRECUM O OMIDĂ?

Consilier școlar Alesia Rădulescu

Construim clădiri, proiectăm rachete, salvăm vieți, apărăm destine. Suntem adulți și cu toate acestea, câteodată, ne pune la punct tantrumul preșcolarului sau personalitatea adolescentului. Dacă ne întrebăm ,,de ce?”, cu siguranță avem răspunsul ținut undeva în sertarul imens din creierul de om mare și, în orice variantă, începe cu un mare NU (știm cu toții lista nesfârșită a lucrurilor pe care copiii nu le fac și a tuturor ocaziilor în care adolescenții nu ascultă). Așadar, ce anume ne lipsește?

Am fost copii, deci manualul de instrucțiuni, scris pas cu pas, ar trebui să fie integrat. Suntem oameni în toată firea, deci pe undeva suntem și mandri posesori de update. Răspunsul se află undeva între noi și natură.

Să ne aplecăm puțin atenția către o ființă mult mai puțin spectaculoasă decât omul: omida. O omidă se naște, trăiește, se apără și într-o zi ea se închide într-un cocon. Probabil că și micuțul copil, între două tantrumuri, ar putea spune că, la un moment dat, ea se va transforma într-un minunat fluture. Este o lecție pe care o perpetuăm de-a lungul generațiilor în încercarea de a ilustra diversitatea și proprietatea uimitoare a naturii: aceea de a se schimba. Ceea ce nu le spunem totuși copiilor, este că întreg evenimentul e mult mai complicat de atât: omida trece prin numeroase procese chimice complexe. La finalul acestora, din mica vietate rămân doar elementele care îi vor servi la construcția noii forme – aceea de fluture. Pe tot parcursul metamorfozei, orice eveniment traumatic ar putea distruge întreaga transformare.

Noi, adulții, îi privim pe copii cum cresc, cum evolueaza din micuțe omizi sfioase și așteptăm, susținem orice demers pentru a ne asigura că ființa din fața noastră părăsește într-o zi coconul și își arată mândră aripile. Noi, adulții, nu suntem și nu ar trebui să fim martori taciți ai metamorfozei. Copiii au nevoie să știe ca în momentul în care vor părăsi coconul, anumite părți mai plăcute dar și mai întunecate din conștiința lor îi vor însoți pe tot parcursul vieții, că și ei la rândul lor sunt un cumul de procese chimice, biologice și psihologice pe care nu mereu le vor întelege, că noua formă nu reprezintă negarea a ceea ce au fost cândva.

Am crezut că toate lucrurile pe care le înțeleg despre copii provin din manualul (sau manualele) de instrucțiuni pe care le-am integrat de-a lungul timpului. De fapt, copiii pe care îi văd în clasă sau pe hol zilnic reprezintă o sursa veridică de informare, iar interacțiunile pe care le am cu ei – ultima versiune de update.

Doar o mare exacerbare

O poezie de Ana Licu, a 9a A

Ochi rotind pe pogoare,

De un verde cathartic, prost închegat,

Am dansat de mână cu mine,

Privind cum reverberează,

Orice gând acolo…

În astă grădină cu păcate,

Sălășluind întruparea,

Întregului fir al vieții oricui,

Infinit de sicomori și mesteceni,

Cu clinchetul frunzelor lor nevrotic,

Nu ar fi oare,

Egoist din partea mea,

Să cred că am propriul meu copac,

Când de fapt sunt doar o amărâtă de ramură

În existența altcuiva?

Upper advanced short story part 2

The students from the upper advanced English class are writing a short story over the second semester. This is part two <3

Alex Jibleanu, a 11a B

A black hooded man started drawing lines on my limbs, white chalk lines from my fingers to my eyes. The Magician started saying stuff, couldn’t really tell what he was saying, only hearing the word “Reaper “. My head was losing consciousness, like the cuts on my body were slowly sewing themselves back together. My face was senseless, my right eye feeling heavy as well as my nose being lighter than usual. The lines became a dark black and were stuck to my skin, showing me where I came from and what I will be doing from now on. The lines on my hand were going right in my palm, having too black circles in both palms.

The Magician started laughing, then stopped abruptly, shouting at everyone to leave him with me…alone. He held my head in his hand and whispered in my ear…” Are you ready, Mr Reaper?”. He started laughing, grabbing a knife and dancing with it in his hand, stopping and looking at me…” Will you be the justice that hides in the shadow? Will you be the menacing wave of authority that this place needs? Will you be the new… Reaper?”. He looked at me confused, almost as if he wanted me to yell “yeah!”, but my body was still numb, I couldn’t even move a muscle. He picked me up and dragged me in a dark room, a light bulb just hanging from the ceiling and a window shattered…” It’s all I could give you from now… rest and prepare for tomorrow…Mr Reaper.”.

He laid me down on a cloth piece, having a ripped pillow to sleep on. I started dreaming, opening my eyes as if I was in an empty void, nothingness, as I could hear a voice coming from behind…” You look weaker than I imagined, Reaper.”. It startled me, looking behind as a dark figure looked at me. Its body was dark mist, having a black cloak on, hiding his head under. He pulled a scythe out of his stomach, coming closer, inspecting me. It started lifting my arms, looking at my body and legs, responding shortly after with…” Well… you had luck being alive after that.”. He chuckled, showing me his scythe, the brown rust sticking on to the metal, meanwhile the wooden stick was barely still in one piece. He chuckled again as he saw my reaction to his scythe…” That’s not yours… you still have to show me you deserve one…” As he started floating away in the nothingness, watching him leave as I woke up suddenly.

Upper advanced short story part 1

The students from the upper advanced english class are writing a short story over the second semester. This is part one <3

Macrina Grigore, clasa a 10a A

They all seemed to have agreed on God’s word. They all subconsciously communicated, as if the body were the eye and the mind… a simple hurdle. They called themselves “The Reapers”. They hunted the vulnerable, the addicts, the lost.

          When I first came to Yorkshire, weather was most-expectantly rainy. Streetlights nodded in pain and the sky… monotone.

          It had been a month since the murder, but its subsistence was inevitable, cruel, a menace to my existence. That cursed day would materialize into shattered matter every second. I sensed the smell of gas as an epiphany, omnipresent. ‘God? He was never here. His face is all covered in shroud, corruptly dark,’ my thoughts suffocate the last hope I had been holding on for the sickest time.

          Rain made my eyes water and so, my capability to see basic objects around me was weaker than previously. Far, extremely far it seemed, a long figure made its entrance into Universe. Grey wool hat, baby-smooth face (recently shaved, as I have noticed a small bright red cut above his chin) and sinful green eyes.

“Are you a stranger?” he asked.

“A stranger?” I asked more than confused. Well, technically I was, but Yorkshire is A Stranger’s World.

“I said, are you a stranger to His teachings?”

Nonsense. I grip my baggage and make my way back, to the opposite street.

This almost oneiric occurrence was kept locked away in a corner of my mind… because man’s nature is to forget and fear the unforgettable.

A week had passed. When I was heading back to my lowly flat, I passed by a small building. The noise was unbearable. Women weeping and old man tenor voice were heard. A heavenly choir, I laughed.

I did not know what it was, I still don’t, but something or someone provoked me to enter. Dante’s awakening. Vergilius’ resurrection.

I entered.

“Save us! Save us, dear God, as we’ve sinned gravely!” people screeched while sitting on their blue knees.

The man. He was there.

In the next moment, unperceivable, I find myself lying on a long table similar to the one from Last Supper. I was unable to move.

“It is time, brothers and sisters, to cleanse this poor soul. Let us all cheer and pray for his redemption!” grey hatted man acclaimed.

I saw blood, I felt my insides exposed, my organs lying on the table. The man would place my organs, one by one, in his hat. As he was The Magician. Applause. This was in no world God’s work. At that exact moment, on that death ridden bed, I realized I had taken part to a ritual, a cult experiment. If only I had known that was only the beginning…

Constrângerea libertății și alte idei

Un text de Macrina Grigore, a 9a A

          Și totuși, libertatea absolută este o imposibilitate, un lanț al minții și un ecou al tuturor ființelor, e o simplă absență a axiomelor, o teorie a neantului.

Realitatea în care trăim este o incapacitate a manifestării acestui fenomen nemilos. Lumea este pentru noi o reprezentare, o concepție proprie, o fabulă arhivată de un narator necunoscut, iar ochii noștri devin, brusc, niște sfere în jurul cărora orbitează o forță bizară, inumană și a cărei caracteristici reprezintă neputința unui muritor de a afla ce înseamnă Totul. Această îngrădire oculară, acest teatru în care toți actorii sunt scutiți de simțuri și adevăruri, marchează esența existențială.

Îmi imaginez o mare învolburată de Infinit… Iar noi, cei de aici, alergând cu polonice în mâini. În câte polonice încape un Infinit? De fapt, de câte Universuri avem nevoie pentru a fi liberi, de a ne elibera de stăvilirea libertății, de a schița și alte reprezentări?

Dumnezeu este liber? Fiind neființă, ajunge la libertate pentru că poate atinge totalitatea punctelor. Când Dumnezeu a creat Universul, a trebuit să creeze Infinitatea, renăscând. Ființele umane sunt puncte ale acestui Mare, sunt ființele legii, însă libertatea se dezvăluie doar atunci când legile devin umile ipoteze.

Ajungem să ne mântuim în Spațiu și Timp. Călcăm încețișor pe nisipul fierbinte și ne chinuie arsura inevitabilă, însă nu nisipul ne arde picioarele, ci de fapt tot corpul arde, toată ființa ne frige. Gândul că nisipul nu există ne creează un disconfort, o neliniște. În acest caz, care este tămăduirea? Cum devin vânt? Cum ajung să împart acea mare a întunericului în două?

Trecerea în absolut este unica evadare, singura cunoaștere a libertății. Atunci când nu ești ajungi cu adevărat să fii… Întâlnirea cu El, Judecata… Viața este nucleul unui atom a cărui sarcină nu există. Deci, moartea în sine fructifică șansa, promovează vitalitatea și pacea sufletească.

Când voi pleca, un pic mai departe, iar mâinile îmi vor fi ușoare și calde, primul lucru pe care o să-L întreb este:

Dacă noi trăim pentru a fi liberi, atunci de ce suntem?

Iar El îmi va surâde în Atotcunoaștere.

Alternative ending to hamlet: Mayra si ana

Act 5 : The tragical end

Scene 1: The death

( In the back garden , next to the forest)

Hamlet : Hi, my friend!

Horatio : Hello, my Lord! What are the news that you bring me!

Hamlet : I have a plan. I’ll do what my father’s ghost  said, I’ll kill Claudius! Will you help me?

Horatio : [confused] I don’t know my Lord…

Hamlet : [desperate] Please Horatio , his a wicked man he has to be sent to hell!

Horatio : Fine, I’m in!

Hamlet : Let’s meet in the hall room. By the way I found out that Rosencrantz and Guildenstern were found dead under a horses body.                             Horatio : [sad] Oh my Lord , I’m very sorry to hear this!

[In the castle]

[The Messenger enters the room]

Messenger : My Lord , I was send by the King to tell you that Laertes wants to fight you in the backyard!

Hamlet : [To Messenger] Good , I’ll be there!

[In the backyard]

Laertes : [confident] So I see you got my invitation! [to himself] “ I’ll win , and I will kill my father’s murderer.”

Hamlet : [proudly] I always win!

Laertes : Will see about that!

[After hours of fighting Hamlet took Laertes sword and killed him, poisoned.]

[In the King’s and Queen’s room]

Hamlet : I put the poison in this cup of wine! Now lets hide in the cupboard!

Horatio : [confident] Fine, my Lord.

[The King (Claudius) enters in the room and drinks from the poisoned cup.]

 Claudius : Who did this?[falls and dies]

Hamlet : [happy] His finally dead!

[Hamlet and Horatio leave the room happily.]

[The Queen (Gertrude) enters the room, drinks from the poisoned cup!]

Gertrude : I’m poisoned! [dies]

[After 10 minutes, Hamlet returns]

Hamlet : OMG, what have I done! 

Scene 2 : The Love

[In the Kingdom, a few weeks later]

Hamlet : Horatio I’m leaving, see you soon my dear friend!

Horatio : Why are you leaving? I know you accidentally killed your mother, but that’s no reason to run away!

Hamlet : I cannot face the people after what I did, tell everyone that I left!

[Later…]

Horatio : [out of breathe] My Lord, I found Ophelia she’s alive and she wants to talk to you!

Hamlet : [surprised] Where is she?

Horatio : She’s in the forest cottage!

Hamlet : Ok, I’ll go after her!

 [ At Ophelia’s forest Cottage]

Hamlet : [open’s the door] My dear Ophelia, where are you?

Ophelia : I’m here, Hamlet!

Hamlet : I’m sorry I was so distant, I love you!

Ophelia : I forgive you, but I didn’t deserve this!

Hamlet : [nervous] I wanted to tell you this for a long time. Would you marry me, and be my Queen?

Hamlet : You’re the only one person I have!

Ophelia : [surprised] Of course I’ll marry you!

[Ophelia and Hamlet kiss] [After a while they got married. And they lived happily ever after.]

Alternative ending to hamlet: Thea Ionescu

Thea Ionescu, a 6a

Act 5
Scene 1
claudius’s room

[Claudius]- [to Laertes] In one hour you will fight Hamlet, but be carefull he is good at fighting! You must be prepared untill then.

[Laertes]- Of course, my Lord! I will do anything to get revenge for my sister and my father.

[Claudius]- [shouting] Guards sharp the best sword I have. [to Laertes] This is the most powerfull poison I have. Don’t ask me why I have it, just pour it on your sword when Hamlet isn’t looking!

[Laertes]- But, my Lord, I feel like this isn’t right! I know I said I will get revenge, but Hamlet is like a brother to me!

[Claudius]- Laertes! He is your father’s killer! He needs to be punished!

[Laertes] [sadly] – Yes, my Lord!

Act 5
Scene 2
The battle

[Guard]- Everyone please sit down, the battle is about to start!

[Hamlet]- Good luck, Laertes!

[Laertes]- Thank you! Good luck to you too!

{It was a long fight. After a hour both of them were exauhsted and they agreed to take a little break.}

[Claudius]- [to Laertes] Now! Pour half of the poison on your sword and the other half here in this cup of water.

[Laertes][to himself]- Is Hamlet really the murderer? After all, why would The King want to kill his own son? [aloud] NO! Everybody, this man is a murderer! He wants me to kill Hamlet, his son!

[Crowd][shouting]-  Kill  The King! Kill The King! Kill him!!!

{The angry crowd started throwing stuff in Claudius}

[Claudius]- Cursed to be Hamlet! Cursed!

{One of the men in the crowd accidentaly hit Claudius in his head.}

[Claudius]- Help! Gertrude come here! I need to tell you something! [whispering to Gertrude] I always wanted to have my brother’s life, the throne, the country, you…and I went too far…and I killed him!

[Gertrude]- Killed? Who?

[Claudius]- Your husband. The acctual King. Hamlets father. I am so sorry! I don’t ask you for forgivness, because this is a serious act, the only thing I ask you is to take my body to the church, next to your husband’s one. That’s all. [dies]

Act 5
Scene 3
The final act

[Hamlet]- Mother, I tried to tell you that he murdered him, but you thought I was mad.

[Gertrude]- You are right! I am sorry for not listening, but we can’t do anything now! [to everybody] From now on The King is Hamlet, my son! He proved that he is ready! Now is the moment! Dear Hamlet, congratulations

[Hamlet]-  [to Gertrude]Thank you mother! [to everyone] I am honored to be your king and the first thing I will start with is promissing you all that I will do my best to make sure that there will be no murders in my country. Not now, not never!

{Lights go off and the actors go to the back stage.}

Conştiinţa filosofică şi lumea pragmatică

DIALOG ÎNTRE TUDOR PETCU ŞI FILOSOFUL FRANCEZ PIERRE-HENRI TAVOILLOT

Pierre-Henri Tavoillot, născut la 24 mai 1965 la Saint-Étienne, este unul dintre cei mai importanţi filosofi francezi contemporani. Lector universitar la Facultatea de Filosofie a Universității Paris Sorbonne-Paris IV, este în acelaşi timp președintele Colegiului de Filosofie și co-director al colecției “Le Nouveau collège de philosophie”, editura Grasset.

Tudor Petcu: Filosofia este fără îndoială un domeniu al cunoaşterii care ne facilitează înţelegerea diferitelor particularităţi ale vieţii şi conştiinţei. Pe de altă parte, se poate spune că filosofia sau, mai bine spus, interogaţiile filosofice, reprezintă o luptă continuă cu misterele naturii umane şi ale divinităţii, cercetarea filosofică în sine neoferind neapărat răspunsuri exacte. Luând în considerare aceste afirmaţii, v-aş ruga să îmi spuneţi cum aţi defini dvs conştiinţa filosofică şi de ce sau pentru ce credeţi că ar fi necesară.

            Pierre-Henri Tavoillot: Cea mai bună definiţie a filosofiei mi se pare aceea pe care o dă Kant atunci când el afirmă că aceasta răspunde la trei întrebări esenţiale: Ce pot şti? Ce trebuie să fac? Ce îmi este permis să sper? Teorie, practică şi soteriologie: din punctul meu de vedere aceasta rezumă cu adevărat cercetarea filosofică în ansamblul său. Teoria este în slujba eticii care, ea însăşi, este în slujba sensului vieţii. Interesul principal al filosofiei este ca ea să ne separe cele trei sarcini fundamentale. Este cu atât mai important în zilele noastre, având în vedere că ştiinţele contemporane au tendinţa să fragmenteze totul: metodele, obiectele, cunoştinţele, etc. Aceasta produce incontestabil o exactitate şi o precizie, pentru care merită felicitată, dar în acelaşi timp contribuie la pierderea din vedere a legăturilor, raporturilor şi articulaţiilor nivelare. Kant, de altfel, a ţinut să precizeze că cele trei întrebări ale filosofiei ar putea fi rezumate într-una singură, Ce este omul?, deoarece omul este singura creatură capabilă să îşi pună asemenea întrebări într-o manieră profundă. Filosofia nu vizează exactitatea, dar ea caută ceea ce are sens.

            Tudor Petcu: Aşa cum ne este cunoscut, filosofia înseamnă iubire de înţelepciune şi din acest punct de vedere filosofia, în comparaţie cu alte domenii ale cunoaşterii, are un rol privilegiat. Sunteţi de acord cu ideea subliniată de mine, aceea a rolului privilegiat al filosofiei? Ar trebui să vorbim de o singularitate a filosofiei în câmpul cunoaşterii?

            Pierre-Henri Tavoillot: Mă frapează faptul că cei mai mari oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, fie că sunt biologi, fizicieni, astrofizicieni, ca urmare a operelor savante pe care le scriu, nu sunt capabili ca la sfârşitul elaborării acestora să evadeze din analizele lor pentru a reflecta la marile întrebări: Dumnezeu, natură, ordine, armonie, etc. Asta arată până la urmă diferenţa de continuitate naturală dintre cercetarea ştiinţifică şi cea filosofică. Din perspectiva mea, un bun demers constă în ceea ce am putea numi simplu du-te, vino!: de exemplu, în propria mea cercetare – indiferent că mă refer la problema etapelor vieţii sau la tematica politică – nu încetez să mă hrănesc şi din cercetările ştiinţelor umane sau exacte. Fără ele, filosofia ar fi vidă. Dar fără filosofie, aceste ştiinţe ar cu adevărat oarbe. În orice caz, mi se pare că această logică a colaborării între ştiinţă şi filosofie este astăzi mult mai acceptată şi viabilă decât acum câţiva ani.

            Tudor Petcu: Sunt atât de multe discipline filosofice, precum filosofia dreptului, filosofia limbajului, filosofia culturii, iar lista poate continua la nesfârşit. Vorbim aşadar de vocaţii filosofice diferite dar am putea vorbi şi de o autonomie a filosofiei în calitate de disciplină? Nu în ultimul rând, aş vrea să vă întreb care ar fi locul ocupat de filosofie în ceea numim lumea pragmatică?

            Pierre-Henri Tavoillot: Mă voi referi la un exemplu precis pentru a răspunde la întrebarea dvs. Cartea Philosophie des ages de la vie pe care am publicat-o împreună cu Eric Descavanne în 2007 este fructul unei munci care a durat mai bine de zece ani. În calitate de tineri profesori eram adesea întrebaţi ce s-ar putea produce interesant astăzi în materie de filosofie. Pentru a răspunde la această întrebare, atât eu, cât şi colegul meu Eric, am desfăşurat în timpul celor trei ani petrecuţi la Colegiul de Filosofie din Paris o anchetă a filosofiei contemporane în cadrul căreia i-am interogat pe cei mai importanţi filosofi ai zilelor noastre: Habermas, Searle, Rawls, Rortz, Ricoeur,….. pentru a nu da decât câteva exemple. Tocmai această anchetă este cea care ne-a revelat importanţa tematicii vârstelor. Acest subiect clasic al filosofiei, care, până la urmă, priveşte maniera de evoluţie a vieţii sale de la naştere până la moarte sau cădere, a fost atât de mult timp abandonată de către filosofii contemporani în favoarea ştiinţelor umane şi sociale: psihologie, antropologie, sociologie, etc. Aportul unor astfel de cercetări a fost incontestabil în vederea  înţelegerii şi transformărilor fiecărei etape a existenţei, dar ele au lăsat într-un con de umbră ansamblul cursului vieţii.  O dată cu prelungirea speranţei de viaţă, individualizarea existenţelor, sfârşitul ritualurilor de trecere, valorizarea tinereţei şi a copilăriei, etc……, am asistat la un veritabil bruiaj al etapelor vieţii. Perspectiva filosofică, hrănită de aceste cercetări recente, putea fără îndoială să lămurească problema, luând în considerare aspectul reconfigurărilor contemporane ale vârstelor, inclusiv ale vârstei adulte. După apariţia operei de care vă vorbesc, eu şi Eric Descavanne am fost frecvent solicitaţi pentru a interveni în întreprinderi, asociaţii, colectivităţi locale şi uneori în consultaţii guvernamentale. Astfel, am participat la mai mult de patruzeci de conferinţe în fiecare an. Cum trebuie gândite noile etape ale vieţii? Ce este copilul? De ce creşte? Ce este adultul? De ce îmbătrâneşte? Acestea sunt întrebări cotidiene pentru care este nevoie de câteva idei clare. Şi de altfel ele privesc întru totul lumea economică, lumea politică şi universul vieţii, cel de toate zilele. Prin urmare, nu văd nicio opoziţie între lumea spiritului şi cea materială.

Tudor Petcu: De obicei, se vorbeşte de o criză economică sau politică ce afectează lumea, dar nu se ia în considerare şi o altă realitate, mult mai dureroasă: criza morală şi spirituală. Şi, fără, îndoială, criza ideilor. Pragmatismul a cunoscut o puternică evoluţie şi ceea ce în antichitate era numit otio a devenit ulterior negotio. Este, aşadar, posibil un proiect filosofic capabil să reînvie identitatea spirituală a  societăţii contemporane, dominată de gândirea pragmatică?

Pierre-Henri Tavoillot: Pragmatismul se vrea a fi eficace şi realist. Dar el nu i s-ar mai părea atât de realist dacă ar da uitării planul ideal sau spiritual. Este o dimensiune indispensabilă a vieţii umane şi am putea chiar spune că este condiţia eficităţii. Cultul performanţei de dragul performanţei nu ne duce niciodată prea departe dacă are un sens anume. Or, aş putea constata că, de fiecare dată când intervin în lumea întreprinzătorilor, faimoasă pentru pragmatismul său, interesul şi ascultarea sunt prezente. În lumea noastră în care totul se schimbă foarte repede, în care urgenţa conduce, în care identităţile sunt neclare, timpul reflecţiei devine indispensabil. Înainte erau răspunsuri fără întrebări. Astăzi sunt întrebări fără răspunsuri. Prin urmare, este cu atât mai crucial să formulăm şi să aducem răspunsuri colective. Deoarece acele otium antic la care dvs faceţi referire nu mai este o splendidă izolare de futilităţile lumii. El trebuie să îmbrace forma unei elaborări colective a unei lumi comune.

Tudor Petcu: Un alt subiect care mă interesează în mod deosebit pentru discuţia de faţă ar fi relaţia dintre filosofie şi teologie. Ar fi necesar ca filosofia să ia în considerare importanţa unui dialog cu teologia pentru ca ea să se poată integra mai bine în această lume pragmatică? Dacă da, cum înţelegeţi dvs acest raport între filosofie şi teologie?

Pierre-Henri Tavoillot: Filosofia a fost mult timp slujitoarea teologiei. Teologiei îi era rezervată problema mântuirii, pe când filosofia căuta să reflecteze cu privire la mijloacele raţionale de abordare a realităţilor. La drept vorbind însă, ele au exact aceeaşi funcţie: aceea de a lua în considerare mijloacele prin care omul finit şi muritor să se păzească de moarte şi de fricile care îl împiedică să trăiască. Marea diferenţă este aceea că teologia nu ia în considerare că omul se poate salva şi prin el însuşi (îi este necesară mila lui Dumnezeu), în timp ce filosofia crede că o mântuire a sinelui prin sine este posibilă. În ceea ce mă priveşte, am tendinţa să consider că este mai dificil să fii ateu decât credincios. Şi cum nu am niciun sentiment religios, rămân la părerea că în om există ceva care transcende omul (după cum se exprimă Pascal, parafrazându-l pe Sfântul Augustin), fără a ajunge neapărat la Dumnezeu. Eu numesc această transcendenţă: morală, umanism, libertate, civilizaţie, cultură, ceea ce îmi este de ajuns pentru a înţelege cu privire la ceea ce se întâmplă în viaţa mea, în epoca mea şi în lume. Nu spun că textele religioase ar trebui să fie neglijate dar faptul de a ţine cursuri de filosofie pe tema Evagheliilor şi a Bibliei este suficient pentru mine. Asta este, poate, şi o mică răzbunare: teologia devine astfel slujitoarea filosofiei.

Un moment foarte ciudat pentru întâmplări

Maria Ghita, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden

mamei mele, fiindcă mereu avem discuții despre lucruri pierdute și îmi pare rău că îmi tot las rucascul sau geaca în cele mai nepotrivite locuri

O să vă povestesc acum ce mi s-a întâmplat toamna trecută, un moment foarte ciudat pentru a se întâmpla ceva, pentru că, de obicei, majoritatea cărților și majoritatea filmelor au acțiunea plasată fie iarna, în apropierea Crăciunului, fie vara, datorită Vacanței Mari; ce mi s-a întâmplat mie a fost toamna, fiindcă, în ciuda lipsei de preferință a autorilor în general, toamna e o perioadă ca oricare alta din viața unui om.

Toamna trecută s-a întâmplat să îmi pierd rucsacul. Să îl las pe undeva, ca să fiu mai precisă, acțiune tâmpită care a atras multe consecințe interesante asupra ei. Vedeți voi, sunt scriitoare de profesie, o altă decizie tâmpită, fiindcă nimieni nu mi-a zis că n-o să-mi pot plăti ratele apartamentului sau că pisica trebuie învățată să facă la litieră și nu se naște așa. Treaba cu pisica n-are nicio legătură, dar tot aș fi preferat să știu.

Îmi place să scriu în alte locuri decât la birou, fiindcă o cafenea, o librărie, pe tejghea la magazin până îmi vine rândul sau pe genunchi, în parc, toate locurile astea alternative aduc o altfel de inspirație și îmi permit să observ oamenii în habitatul lor natural: societatea. E frumos să-ți închipui sau să visezi plotul (nu mi s-a întâmplat niciodată), dar e mult mai convenabil și practic să-ți fie totul oferit pe tavă, și anume să auzi viitoarele personaje, bătrâna cu pisicile care strigă la un copil oarecum nevinovat, vorbind chiar în fața ta despre ceva ce poți include în roman. Foarte convenabil. Ăsta e motivul pentru care scriu în diferite părți. Când am nevoie să umplu un pasaj de legătură, includ o discuție auzită în autobuz și schimb numele nefericiților ca să nu fiu dată în judecată, apoi, gata, totul vine natural.

Cert e că atunci când văd ceva care îmi aprinde toate simțurile și mă face să sar din locul în care scriu, în general e vorba despre un bărbat (fiindcă sunt foarte clișeică), tind să uit că scriu și mă deconcentrez. Toamna trecută, într-o zi oarecare cu ploaie, ca să fie perfect, am plecat să scriu într-o librărie unde aveau o canapea verde deschis. Nu era ea prea confortabilă, dar în ziua aia mă simțeam gata să fac un compromis. Abia începusem să scriu, când am observat la raftul cu literatura realismului magic un bărbat foarte atrăgător care m-a făcut să mă opresc și să mă prefac interesată de operele lui Borges. Sunt stângace la flirtat și până să se întâmple ceva, bărbatul a luat o carte de pe raft și s-a dus cu ea la casă, iar șansa mea a plecat cu el, fiindcă nu-l puteam urmări.

Ce ar trebui să știți înainte să vă spun intriga este că atunci când am sărit (la propriu) de pe canapea, mi-am lăsat rucsacul negru odihnindu-se pe jos. Nesupravegheat. În rucsac aveam telefonul, portofelul, o pereche de căști, o bentiță roșie – toate astea pe lângă agenda unde îmi scriam romanul la care lucram de ceva vreme. Aveam, la trecut, fiindcă acum nu mai aveam nimic, dispăruseră. Adio. La început m-am gândit că era o glumă proastă – cine să fure un rucsac cu un caiet? Sigur, putea fura portofelul sau telefonul, ba chiar pe amândouă, să-i fie de bine, dar cu caietul ce-a avut? Nu se putea să-l fi scos frumos pe canapea, fiindcă n-avea nevoie de el? Eventual, împreună cu un bilețel în care-și cerea scuze și-mi lăsa adresa unde-mi puteam recupera banii.

Căștile, da, le putea vinde sau le putea folosi dacă nu-l dereanja prea mult ideea că era neigienic, bentița era foarte frumoasă și gata de purtat, telefonul meu avea parolă, dar se putea vinde și el la un preț acceptabil, iar portofelul îi servea cel mai bine, se putea da drept Jocelyn Mabel Longham și putea cheltui banii pe băutură sau pe droguri sau pe orice dau hoții banii, chiar dacă nu se îmbogățise prea mult după ce mă furase. Faptul că aveam scris un roman pe un caiet nu tocmai în stare bună trebuia să-i fi dat de gândit, ce salariu credea că am dacă ziua în amiaza mare eu mă aflam într-o librărie, în loc să lucrez. Sigur, eu lucram, dar chiar și așa, ce slujbă să am ca să creadă că merita să mă fure? Ăsta e genul de noroc pe care îl am eu. Alții câștigă la jocuri de cărți, mie mi se fură romanul.

Și dacă mi se furase în mod special? Dacă era vorba despre un scriitor neinspirat sau un editor escroc care voia să se îmbogățească pe baza muncii mele?

M-am uitat prin toată librăria și am vorbit cu casierița, cu tot personalul, m-am uitat peste canapele, peste rafturi, pe dedesubt… nimeni nu știa nimic, nimeni nu văzuse nimic. Mă simțeam dementă și neajutorată, devenisem, pe scurt, un exponat anti toate doctrinele feministe. Am plecat acasă.

În momentul ăsta am ajuns la jumătatea povestirii, în ciuda faptului că în mintea mea se terminase de mult, iar orice posibilitate ca ceva să mi se întâmple, ceva bun, vreau să zic, mi se părea cu neputință.

La o săptămână jumătate de la incident, m-am întâlnit în parc cu editoarea mea care m-a rugat să-i explic în detaliu de ce nu respectam contractul, pentru că trebuia să-i fi trimis deja manuscrisul, iar tot ce aveam eu era o față tristă și un spirit plouat – la propriu, îmi uitasem umbrela, dar cel puțin acum se luminase. I-am explicat în detaliu despre cum mi se furase rucsacul din cauza neglijenței mele și cum romanul pe care îl plănuisem atât de bine dispăruse odată cu el.

Observasem deja că de câteva minute, bărbatul de pe banca învecinată doar se prefăcea că citește, dar în realitate trăgea cu urechea la discuția dintre mine și Marcela, iar în momentul în care am descris partea despre cum îmi pierdusem romanul – despre cum mi se furase, ca să fiu precisă – am văzut că a lăsat încet cartea jos și s-a întors cu totul spre noi.

– Nu vă supărați, domnișoară, s-a întâmplat să vă aud vorbind… Este posibil ca romanul despre care spuneați că s-a pierdut să fie scris într-un caiet albastru pe care sunt desenate în cerneală balene de diferite dimensiuni?

Am simțit că mi se face rău la stomac.

– Dacă este posibil?! Domnule, dar vorbiți despre același caiet, despre același roman! Îl aveți? L-ați găsit?

Editoarea mea a tușit puțin, simțindu-se neglijată.

– Colegul meu de apartament suferă de cleptomanie și aduce acasă o mulțime de lucruri care nu-i aparțin. Printre ele am descoperit romanul dumneavoastră și când mi-am dat seama ce e, i-am spus că trebuie returnat, cineva îl caută cu siguranță.

– Îl caută? Am plâns în pernă după el în fiecare seară, trebuie, trebuie să mi-l dați înapoi!

– Aș fi fericit să vă fac plăcerea asta, dacă mă urmați, apartamentul nostru nu-i prea departe.

Mi-am cerut scuze de la Marcela și i-am promis că mă întorc, de data asta gata să îmi onorez contractul. După ce ne-am depărtat îndeajuns, însoțitorul meu s-a oprit în mijlocul aleii.

– Trebuie să-mi cer iertare, v-am mințit.

Eram confuză – cu ce mă mințise? Cu siguranță, caietul îl găsise, fiindcă-l descrisese perfect și nu putea fi pură coincidență, așa că nu mai conta ce-mi spusese pe lângă dacă îmi recuperam opera.

– Mă tem că nu vă înțeleg.

Eu v-am furat ghizdanul și, implicit, caietul, eu sunt cel care suferă de cleptomanie. Dacă v-aș fi spus asta de la început, probabil că n-ați fi avut încredere în mine, iar eu intenționez din tot sufletul să vă dau înapoi opera.  

Nu știam ce să spun.

– Îmi cer scuze că v-am făcut să plângeți în pernă seară de seară.

M-am înroșit, gândindu-mă că-i spusesem un detaliu atât de intim în mod gratuit.

– Îmi puteți spune Jo, și e în regulă, dar chiar mi-ar plăcea să-mi primesc caietul acum.

S-a oprit din nou.

– Jo? Jo Longham?

– Ați auzit de mine?

– Dacă am auzit de tine! Te-am citit, chiar de mai multe ori.

– Dar, domnule, asta e imposibil, fiindcă n-am fost publicată!

A zâmbit și și-a aprins o țigară.

– Fred, și, ba da, ți-am citit romanul pe care ți l-am furat, dar, cel mai important, colegul meu de cameră e Harvey Hudson.

Nu mă deranja fumul de țigară în mod normal, dar acum m-am înecat cu el.

– Harve e colegul tău de cameră?! Harve?  

A continuat să zâmbească.

– Încă are poza ta înrămată pe noptieră deasupra colecției de povestiri scurte.

M-am scuturat, dezgustată.

– Harve e un ciudat și văd că încă nu se dezminte.

– Pentru că are coleg de cameră un cleptoman?

– Pentru că are poza mea înrămată, chiar dacă ne-am despărțit acum patru ani.

Am ieșit din parc fără să vorbim un timp, iar el mi-a arătat pe unde s-o luăm.

– Ți-am citit povestirile și sunt bune, iar romanul – și mai bun. De când l-am furat, te caut ca un nebun ca să ți-l dau înapoi, dar, cel mai important, fiindcă vreau să-l termini! Trebuie să știu ce se întâmplă cu Laura și Daniel! Trebuie.

Am început să râd, fascinată.

– Nu pot să cred că mi-ai furat romanul, iar acum practic mă implori să-l iau înapoi ca să afli cum se termină. Vezi, dacă mă lăsai în pace, îl citeai direct din librărie.

– Sau așteptam să-l termini și îl furam după asta.

Am râs amândoi. Ajungând în fața blocului unde stătea, am ezitat să-l urmez până sus.

– Fred?

S-a întors spre mine.

– O să te aștept aici, o întâlnire cu Harve e ultimul lucru pe care-l vreau.

A dat să plece, dar l-am strigat încă o dată.

– Fred, de unde ți-ai dat seama că sunt acea Jocelyn Longham de pe noptiera lui Harve?

A zâmbit a treia oară de când era cu mine, părea foarte bine-dispus pentru un tip cu o boală patologică.

– Poate că în poză aveai o bentiță galbenă, nu aia roșie din rucsac, și poate că purtai aparat dentar, dar ochii ți-au rămas aceeași, zâmbetul la fel, iar eu te văd zi de zi de doi ani de când m-am mutat cu Harvey. Când mi-a spus că te numești Jo și scrii, s-a făcut o conexiune în mintea mea.

A urcat să-mi aducă romanul, iar eu l-am așteptat jos. Eram curioasă ce oră se făcuse, dar când am vrut să-mi consult ceasul, am observat cu mirare că nu se mai afla pe mâna mea. Am zâmbit și m-am întrebat dacă avea de gând să mi-l înapoieze odată cu romanul.