




Tiberiu Trif, cls a 10-a B
It seems that not all those who think they have the ” absolute power” can be so powerful. In the end, your feelings are the only thing that matters. Above all, I am just a man, and this is my fate … I do not have to ruin this miraculous balance of life.
The girl on the table was frightened, she gasped for air, and screamed “What did you do, how did you release me from this eternal terror that I was experiencing?” I lowered my hood, I threw away the scythe, I took the robe and covered the fragile body of the girl. I told her gently: “I remember who I am, who we are, and what we will be! Nobody is allowed to kill just because their life is boring. It’s all right, we’ll get out of here, I promise. I do not know who you are, or why we are here, but we’ll get out of this terrible chaos. We do not deserve this! “
The girl nodded. She understood the situation we were in, but she also understood how she got here: “I know what’s going on! Because we met, back in Yorkshire! No, or yes … I do not know, I’m completely surprised. It was at the theatre; we went to the theatre that night! And I hit you. You were looking for your tickets, and I accidentally hit your leather bag. The strange thing is that I cannot remember anything that first interaction. “. I noticed that the girl was as confused as I was about the situation, we were in. At that moment, I stood up, I took a last look at the magician’s body. I took the scythe and lifted the girl from the cold stone table. I whispered courageously: “It’s time to our demon.” When I approached the door and cracked it open, a big roar started: “Hail to you Reaper!”. Then I opened the door with power, raising the scythe in my hand, and said loud and clear: “No one has the right to look at your new master!”
In a second, the crowd faced away. Everyone was silent, and the fear was settling among them. I looked at her, I whispered, “Now it’s our chance!”
Alex Jibleanu, a 11a B
Once, there was a great tree outside near a deserted forest,
A little deer passing by, hopping as it’s the only true tourist,
The tree smiling, as he isn’t alone anymore, having company,
Watching his little fellow eat, and play with a little yellow bumblebee,
Weather gets harder, as the little deer hasn’t somewhere to stay,
Our good tree’s branches making an umbrella, so she could lay,
The two of them started getting closer, as the tree made a house for her,
Showed where food is, and kept her warm at night when it wasn’t for her fur,
Times were getting harder to live in, winter being near to hit the holt,
The deer feeling colder and colder, as she ran to the tree in a bolt,
The tree stood there, knowing she had to leave so she would stay alive,
Having brought the thought of loneliness, knowing he is deprived,
The only way for her to survive, is to leave the forest and find another,
The deer getting angry, jumped near the tree and made a little hole,
She needed a shelter, or a fire to keep warm, the tree being her coal,
His branches enlarged as far as he could, to keep the snow away,
Everything around her was white and grey, show covering its way,
After a day or two, the snow started melting around the two,
Flowers growing everywhere, the sun shines everywhere, something new,
The deer’s eyes looked at the tree, it being frozen and dried,
Tears run down its face as it knew it saved its little life, it has died,
But one this remained on the big old trees face, a big smile of its trunk,
Seeing its smile, the little deer’s courage and determination began to spunk,
They love shall be kept always in the image of the old tree inclined,
As it will be kept alive by the little deer, keeping the old trees kind.
1. De ce aṭi ales să fiti profesoară?
Pentru mine, predatul este aerul pe care îl respir, iar ṣcoala Little London este a doua mea casă.
Ceea ce mi se intamplă acum este o proiecṭie pe care o creionasem încă din copilărie. Aveam doar 7 ani când mi-am creat acasă propria ṣcoală. Jucăriile de pluṣ erau elevii mei, iar eu, desigur, profesoara lor. Aveam table, caiete ṣi in fiecare zi lecṭiile se desfăṣurau ca la carte, spre amuzamentul părinṭilor mei care ascultau pe la uṣi. Era clar ce îmi doream să devin.
A fost un drum lung ṣi greu până aici, plin de tot felul de încercări pentru copilul care eram atunci. Pasiunea mea nu a fost înṭeleasă de cei din jur, care îṣi doreau “ceva mai bun” pentru mine ṣi care încercau să îmi spulbere speranṭele, ori de câte ori aveau ocazia. Uneori, simṭeam că pur ṣi simplu vorbele pe care le auzeam îmi tăiau aripile. Însă eu nu am încetat să zbor ṣi, deṣi eram doar un copil, am avut forṭa necesară să nu mă abat de la drumul meu.
Am ajuns astfel la adolescenṭă, perioada în care era nevoie să îmi aleg ce urma sa fac mai departe. Pasiunea pentru predare nu se stinsese, însă, presiunile celor din jur se amplificau. Eram la varsta la care aveam nevoie ṣi de raṭiune pentru alegerea pe care urma sa o fac. Am înṭeles că nicio meserie nu e perfectă ṣi că voi întâmpina greutăṭi ṣi dezavantaje, ca în orice domeniu. Mi le-am asumat atunci ṣi, cu încredere în mine ṣi în viitor, am păṣit pe holurile Facultăṭii de Litere, din cadrul Universităṭii din Bucureṣti.
În acest moment, sunt fericită cu alegerea pe care am făcut-o. Mă bucur că nu i-am lăsat pe cei din jur să îmi influenṭeze calea. A fost ṣi o lecṭie pentru mine: am invăṭat să cred mai mult în mine, să înṭeleg că orice e posibil dacă iṭi doreṣti ṣi dacă faci eforturi în acea direcṭie.
Am ales să fiu profesoară pentru că simṭeam că prin această profesie pot face ceva pentru lumea în care trăim. Îmi aduce împlinire faptul că în fiecare zi îi formez pe elevii mei, nu numai în ceea ce priveṣte partea academică, cât mai ales pentru viaṭă. Fiecare zi aduce ceva diferit atunci când eṣti la catedră. Nu doar elevii învaṭă de la noi, ci ṣi noi de la ei.
2. Ce fel de lecṭii preferaṭi?
Iubesc lecṭiile interactive, in care focusul este pe elev ṣi îṣi poate exprima liber opiniile, lecṭiile din cadrul programului de limba engleză pe care ṣcoala noastra îl pune la dispoziṭie. În cadrul acestor lecṭii, le creez elevilor un context în care ei capătă o voce…voce care, de fapt, reflectă cine sunt ei.
3. Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei de profesor?
Din punctul meu de vedere, cea mai mare provocare o reprezintă felul în care îi motivăm pe elevi. Cred foarte mult că relaṭia emoṭională pe care un profesor ṣi-o construieṣte cu elevii este cheia către un proces de învăṭare eficient. Nu doar cunoṣtinṭele pe care le are un profesor sunt importante, ci ṣi felul în care poate gestiona anumite situaṭii. Fiecare elev vine cu propriul bagaj de emoṭii, temeri, pasiuni ṣi are propriul ritm de adaptare. Astfel, rolul profesorului nu este numai unul didactic. Capacitatea de adaptare este, în opinia mea, una dintre aptitudinile pe care trebuie să le deṭină un profesor pentru a face faṭă provocărilor. Este o meserie plină de imprevizibil, de noutate, de diversitate.
5. Credeṭi că profesorii ar trebui să intervină în vieṭile elevilor sau ar trebui să îi lase pe ei să găsească răspunsuri?
De foarte multe ori, elevii vin către noi cu dorinṭa de a ne împărtăṣi anumite experienṭe din viaṭa personală. Uneori, vor doar să fie ascultaṭi, înṭeleṣi, alteori să li se ofere un sfat. Personal, încerc să văd care este nevoia din spatele poveṣtii elevului. De obicei, le adresez întrebări sau le ofer încurajări, îi ghidez, astfel încât să găsească singuri anumite răspunsuri pe care le caută. Greṣelile fac parte din viaṭă, îi formează, le oferă lecṭii ṣi astfel învaṭă să fie adulṭi.
Ana Licu, a 9a A
Fum mușcător, vaiet și zbucium,
Urcând tot mai sus, tot mai sus,
Și gândul pe trepte sparte dus,
Rămâne doar privirea bucolică a îngerului.
Cascadorii aeriene, aripi bătând
Fragmente de conversație și vântul șuierând
O fulgerătoare tresărire,
Fracțiune de trezire.
Se făcea că înaripatul a crezut,
Că sunt din fire prea resemnat, tăcut
Și fără să îmi dau seama de răul făcut,
Am căzut.
E greu să îți astupi urechile
La insultele propriului tău ocrotitor
Așa că pe un ton umil am articulat:
– Nu fie cu iertare
Dar mai rău îmi pare
Că te-am supus la o asemenea șaradă
Un carnaval de clovni pe stradă
Zâmbind ironic, chinuitor În somn.
Ures Andrei, cls a 10a B
…
Once we have entered the designated room, the magician followed me closely. I turned off with curiosity: „ May I be allowed to assist in the Resurrection process? “. After these words were addressed, the magician turned and said phlegmatically: “Do you think that just because you have power over life and death you mean something to me? I created you! “. I was hit with an existential crisis… I was just curious why it happened to me. At last, I was allowed to stay in the room, but without having received explicit permission … as if the magician saw through the confusion inside my soul.
I do not remember how it all started, but I knew for sure that I had witnessed something unique. I cannot explain my feeling, this eternal emptiness inside me as If my soul was falling into a bottomless pit. It was as if I had found out too early the hidden mystery of immortality. When I woke up from the shock, I saw her … It was on the table, the lines traced on her fragile body were impregnated in her skin. The Resurrection ritual was about to start, but it hit me. I knew her or at least I thought so. I remember vaguely that she said to me a few words when she hit my leather bag, back in Yorkshire: “Excuse My Clumsiness!” I answered in a hurry: “I don’t feel like any of this is real. People around me are like animals. Are you aware of this?” She looked at me terrified as if I was crazy. She tried to answer me, but it was too late because I have turned away…
I felt rage flowing through my veins and out every single one of my pores. The magician was in his world, he was talking to himself, chanting something and the girl was struggling, her legs were shaking and the face of the girl expressed agony and fear. I took a step forward, and said, “I command you to stop, I shouted, I will not talk again!”. The magician looked and said enraged: “How do you, a mortal scum, who just had his first sip of magic power, dare talk to me. If you want to live the rest of your sad life, with no powers and magic, go on, try to save her! ” Approaching to his neck with the scythe, I said, “instead of killing innocent people, in the name of a false justice, I’ d rather spend the rest of my days without powers! “Without giving a second thought, I allowed my powers to take control over my hands, and in the blink of an eye, the Magicians head was rolling on the floor.
Adolescența: cei încă prinși în orbita acestei perioade, dar și cei care-și îngăduie o amintire justă a acesteia știu întrebările ce răsună perpetuu în mintea unui început de individ asumat. Fie că vorbim despre întrebări adresate unui ’ceva’ interior (ce presupunem că există într-o formă omniscientă), întrebări precum ”Cine sunt eu?”, ”Ce voi face în viață?”, ”În ce măsuri mă definește trecutul?”, etc., sau despre cele rușinoase, care încearcă să-și bage capul în metafizic: ”Care este sensul vieții?”, ”Ce este moralitatea cu adevărat?”, adolescenții încearcă să-și găsească niște gânduri fixe de care să se folosească pentru a naviga viața într-un mod cât mai autentic. Cu aceste idei în prim plan, vă învităm să citiți o scurtă corespondență filosofică între o elevă de clasa a 11-a și profesorul de filosofie Tudor Petcu.
Buna ziua;
Îmi îngădui să vă cer opinia asupra unor observații pe care le-am făcut recent.
Astăzi am avut ocazia să revin, după foarte mult timp, la biserică. Nu mă consider religioasă în adevăratul sens și neputința aceasta mă întristează, evident. Vreau însă să-mi creez acest obicei de a merge la biserică, iar motivul este, pe lângă cel al fascinației mele față de teologie, unul simplu: liniștea. În ultimele luni, pline de autoreflexie, am observat că voi face orice pentru a-mi creea un zgomot care să mă tragă din intimitatea mea cu mine însămi. Și, ca urmare a acestei epifanii, mi-am adus aminte de un monolog pe care l-am văzut pe youtube. Nu știu al cui era, dar vorbea exact despre asta: lipsa generațiilor tinere de a-și suporta sinele, de a reflecta în tăcere asupra vieții lor; iar persoana respectivă vedea liturghia ca fiind o potențială soluție. Și, într-adevăr, timpul meu petrecut la biserică a trecut foarte repede și am reușit să-mi dau frâu liber gândurilor (așa cum spunea Krishnamurti, să le urmez cu privirea, fără a le impune limite sau restricții).
Însă, în urma experienței, am câteva observații, poate neclarități, față de care aș vrea să vă aflu părerea.
Prima observație a fost repetarea ideii credinței ca și act de curaj. Sunt de acord cu aceasta: știu că mie mi-ar trebui mult curaj să mă dedic unui atotputernic atât de incert (totuși, ne dedicăm foarte des ideilor: poate chiar cu mai multă înflăcărare atunci când acestea sunt incerte, nu credeți?). Dar, uitându-mă la oamenii din jurul meu, nu pot să nu observ ceea ce probabil toți neinițiații se întreabă la primul contact real cu religia: oare nu se folosesc acești oameni de credință pentru a evita frica lor față de necunoscut, de goliciune, de incapacitatea lor de a răspunde la întrebări fundamentale? Sau, și mai rău, poate le este frică de însuși Dumnezeu, folosind credința ca pe o mântuire artificială? Și, dacă scopul credinței lor este de a evita o frică mult mai măreață, se poate numi acesta curaj? Oare mai sunt ei credincioși?
A doua observație mi-a sărit în față (voi fura de la Nichita) imediat, și a continuat să mi se înfățișeze până am fost forțată să mi-o verbalizez. Astăzi am fost acuzată de către dumnezeu că sunt vinovată, păcătoasă: lucruri care nu sunt improbabile, dar care au fost transmise într-un mod… nu știu cum să-l pun în cuvinte… Cel puțin, eu nu am putut rosti acele lucruri pe care ei voiau să le spun. De exemplu, unul din primele acte pe care a trebuit să le fac a fost să repet ”E vina mea” de trei ori, în urma mărturisirii păcatelor. În altă instanță, preotul spune, nu adliteram, ”Să vă ridicați inimile”, iar publicul răspunde cu ”Ne sunt la pământ”. Care e explicația acestui schimb, aparent înjositor, de replici? Dacă ar fi să-mi răspund singură la întrebare, aș putea presupune că scopul ei este de a ne face să acceptăm aceste realități, să ne asumăm responsabilitatea. Mă întreb dacă își fac treaba.
Ania Ziemba
Buna ziua Ania,
Sincer sa fiu, cred ca mesajul tau ar putea sa reprezinte pentru multi dintre noi un motiv de reflectie responsabila, care sa ne elibereze din exilul propriei ignorante care este de fapt apanajul lipsei noastre de entuziasm metafizic.
Citind cuvintele tale, ma gandesc la cuvintele regizorului rus Andrei Tarkovski care spunea atat de frumos “Salut, murim! Hai sa ne desteptam!”.
Ca sa raspund intrebarilor tale atat de subtile si provocatoare, trebuie sa iti marturisesc ca si pentru fascinatia teologica a fost temeiul care m-a tinut treaz in manifestarea mea ontologica. Altfel spus, simtindu-ma la un moment dat singur si neinteles, destinul m-a situat in fata unei liturghii catolice care m-a facut sa rostesc pentru prima data o rugaciune sincera catre Dumnezeu, sa inteleg ca se poate comunica real cu El, asa cum comunic in mod obisnuit cu oricare alta persoana. Imi aduc aminte, eram, ca si tine, in clasa a XI-a, iar primele mari interogatii precum “Cine sunt eu?”, “De ce m-am nascut?”, “Exista Dumnezeu?”, “Care este sensul vietii mele?”, incepusera sa imi macine constiinta, lumea interioara, de altfel destul de involburata si zdruncinata. Insa participarea mea la acea liturghie, si mai ales momentul in care preotul a spus ” Oricine va va judeca si orice v-ar spune, Dumnezeu nu-si va pierde niciodata consideratia si iubirea fata de voi”, m-au pus in fata unei alte oglinzi pe care nu o cunoasteam: cautarea adevarului ca mod de viata.
Din acel moment am inceput sa caut, responsabil si organizat, pentru ca am vrut sa invat a crede in limitele unei ratiuni mantuitoare. Nedorind sa fiu prea metaforic in exprimarea mea, desi fidelitatea mea fata de ludicitatea stilistica nu prea imi da pace, pot doar sa iti spun ca din acel moment viata mea a devenit un adevarat pelerinaj care m-a facut sa inteleg ceea ce Dostoievski spunea in “Adolescentul”: “Daca nu ar exista Dumnezeu si nici viata de apoi, totul ar fi permis”.
Eu am avut ocazia ca inca de la varste extrem de fragede (21-22 de ani, eram in anul II la Facultatea de Filosofie) sa cunosc oameni deosebiti, al caror destin marcat de suferinta m-a impresionat in cel mai profund mod. Interesectandu-ma cu supravietuitori ai Holocaustului sau ai inchisorilor comuniste, unde au fost aplicate cele mai barbare metode de tortura, si auzind din partea acestora despre Dumnezeu ca prezenta salvatoare, m-am convins ca El nu are cum sa fie o fictiune metafizica.
Nu, credinta nu este nici pe departe teama de a infrunta realitatea, ci dimpotriva, asumarea unei discipline interioare care cere perseverenta si rigoare, insa bucurille sfinte pe care le resimte omul initiat nu pot fi definite. Nu totul poate fi explicat rational, ceea ce tine de credinta si divinitate au legatura cu felul in care tu te deschizi, cu dorinta ta sincera de a vedea si intelege dincolo de vazut.
Daca imi permiti un mic sfat, cand te raportezi la divinitate, nu cauta definitii, ci incearca sa te descoperi pe tine in acea lumina spirituala pe care nu ai cunoscut-o. Dar iti spun sincer, Ania, eu sunt convins ca forma pura de credinta este curajul suprem pe care ni-l putem asuma pentru ca cel care nu crede alege acest drum din frica de a nu fi tras la raspundere. Pe de alta parte, ma intreb si eu, asemenea lui Umberto Eco si Cardinalului Carlo Maria Martini: “In ce cred cei care nu cred?”
Apoi, vei vedea in timp, adevaratul credincios va transmite doar bucurie, blandete si intelegere pe cand necredinciosul asumat va folosi aroganta ca manifestare fiintiala.
Referitor la schimbul de replici de care spuneai, desi, intr-adevar, pare cam injositor, aici este vorba despre iubirea nemasurata a lui Dumnezeu indiferent de pacatele noastre sau de neputintele care ne intemniteaza Fiinta.
Tudor Petcu
Bună ziua,
Revin cu întrebări și răspunsuri (care nu sunt, la urma urmei, altceva decât neasumarea limitărilor noastre), dar în primul rând, cu mulțumiri: mă voi întoarce la liturghie cu această nouă atitudine pe care mi-ați arătat-o.
Vreau să încep cu un citat delicios din scrierile d-voastră de mai sus: ”apanajul lipsei noastre de entuziasm metafizic”. Am observat această dragoste disperată a oamenilor de propria identitate de atât de mult timp, încât acum încerc să o îndepărtez din minte atunci când mi se prezintă. Religia încearcă să ne convertească spre modestie, dar consider că această modestie mereu va fi o aparență, și aici cred că motivul este bine sumarizat în ceea ce Alexandru Dragomir numea meitate sau unicitatea singulară, prin care fiecare din noi trăiește în limitele existenței sale, elevând-o pe aceasta instinctiv.
Voiam să vă pun o întrebare la care aș dori să răspundeți încercând să uitați de această meitate (sper ca folosesc cuvântul corect), adică folosind logica în lipsa identității d-voastră: Dacă am pune religia pe o axă, la extrema stângă fiind ateismul, iar la cea dreaptă credinciosul, d-voastră ați putea fi considerat un extremist (din acest ipotetic punct de vedere, evident). Credeți că oamenii (luăm aici agnosticul rațional) pot fi convertiți de către extremiști (credincioși), considerând predispunerea credincioșilor pentru credință?
Citind răspunsul d-voastră, mi-a venit în cap un gând de mult uitat de-al meu. Acum ceva timp am fost întrebată dacă eu cred în rai și în iad. La această întrebare, am răspuns instinctiv că da, motivul meu fiind faptul că atâta energie umană, o putem numi mai punctual energie spirituală, se duce în construcția acestui concept ca fiind o realitate, încât poate chiar în lipsa existenței raiului, dorința colectivă îl poate susține în real.
Referitor la întrebarea lui Umberto Eco: mă tem că spiritualitatea nu dispare în lipsa religiei, dar este redirecționată. La fel ca d-voastră, mă întreb unde se duce aceasta în cei ce nu o punctează în ceva concret. Mă întreb ce tumult interior se crează atunci când spiritualitatea din fiecare din noi este redirecționată perpetuu de-a lungul sutelor de idei, opinii (sau poate chiar ideologii) bombardate de internet.
Ania Ziemba
Buna ziua Ania,
Cu bucurie, dar in acelasi timp si cu o puternica emotie metafizica primesc aceste noi reflectii epistemice care poarta pecetea stradaniei tale intelectuale, de altfel de invidiat.
Iti marturisesc cu toata sinceritatea ca fiecare cuvant pe care l-ai scris are rolul de a pune in miscare “sangele” gandirii fiecaruia dintre noi, sa ne puna mintea in asteptarea inspiratiei.
Pana cand sa iti raspund la intrebare, as vrea mai intai sa ma raportez la asumtia ta conform careia religia ne invita la modestie. Nu as spune neaparat nu, cu toate ca prietenii mei teologi, mai ales cei protestanti – carora, à propos nu le impartasesc intru totul principiul predestinarii – m-ar contrazice cu desavarsire.
Nu stiu daca as putea spune neaparat nici macar care ar putea fi rolul religiei pentru ca umanitatea fiinteaza intr-o geografie atat de intersanjabila in plan religios incat fiecare identifica diferit rolul pe care l-ar putea avea un spatiu religios determinat. As putea lua totusi in considerare argumentul lui Immanuel Kant conform caruia “religia este o facultate de judecare morala fara ca ea insasi sa reprezinte morala pura”. Cert este ca, intr-un fel, religia, indiferent de identitatea sa denominationala, se bazeaza pe imperativul puritatii morale din care sa izvorasca desavarsirea fiintiala.
Totusi, desi refuz sa fiu sclavul propriilor idiosincrazii personale, pentru mine crestinismul nu este o religie, reprezinta chipul nealterat al sperantei, iertarii si bucuriei. Crestinismul ca forma suprema de iubire – daca ne gandim la cuvintele pe care Hristos le adreseaza apostolilor “Pacea Mea v-o dau voua. Iubiti-va unii pre altii precum Eu v-am iubit pe voi!” sau “Sa fiti desavarsiti precum Tatal vostru din Ceruri!” – mi-a aromit miasmele de pucioasa si mi-a imblanzit fiara orgoliului rational. Prin crestinism, ca urmare a cutreiererii mele mistice si liturgice in lumea ortodoxa si in cea romano-catolica, am inteles ca ne-am nascut ca sa iubim, ca sa onoram prezenta celui din fata noastra. Iar aici nu mai vorbim de modestie, ci de smerenie.
Prin urmare, as crede mai degraba ca suntem chemati catre smerenie, altfel spus catre cinstirea celuilalt, asa cum a procedat si Hristos cu lumea.
Referitor la intrebarea ta, ai dreptate. Ca si tine, sunt tentat sa cred ca ne definim existenta prin intermediul extremei, indiferent de specificul sau pentru ca in definitiv orice set de valori asumat devine o extrema. Acum depinde in ce masura vorbim de extreme pozitive sau negative. Agnosticul rational, de exemplu, la care tu ai facut referire, ar putea fi mult mai echilibrat decat credinciosul asumat atata vreme cat cel din urma nu a inteles ca nu trebuie sa convinga pe nimeni de nimic.
Dumnezeu nu are nevoie de avocati, iar credinta este o intimitate onto-metafizica, traita in sfera Eu-ului insufletit de cultura Duhului Sfant. Dar un astfel de Eu nu va incerca sa il converteasca pe celalalt la ceea ce el traieste, ci poate, atitudinea lui plina lumina si bucurie sfanta il va inspira pe cel ce nu crede.
In schimb, credinciosul pur intelege necesitatea propriei sale convertiri interioare, in sensul in care convertirea inseamna descoperire sau ceea ce latinii, mai ales Sfantul Anselm, numeau “revelatio”. Logica ar fi urmatoarea: stiu ca nu sunt perfect, prin urmare in mine insumi are loc o lupta intre persoana care sunt si persoana care ar trebui sa fiu. Daca reusesc sa devin persoana care ar trebui sa fiu, atunci a avut loc actul convertirii in sine.
Tudor Petcu