Alex Jibleanu, clasa a 11-a B

Your hand on my face, feeling your touch,

Feeling our lips connect, no one to judge,

Feeling your arm on my chest, holding,

Grabbing onto it, tight grip on my clothing,

I put your head in my lap, massaging it,

Feeling the wind blow, getting cold a bit,

The dark blue sky, watching over us,

Holding you by your waist, feeling the lust,

Laying on our back, cuddling on the grass,

Throwing compliments like playing pass,

Our eyes locking, staring one at another,

Looking in her eyes, being my cute cover,

Hiding and protecting me from bad stuff,

She is there to help me when its rough,

Always putting a smile on my face,

Turning into my safe and happy place,

Keeping me together, making me happy,

You being my drug, my sweet little candy,

Laying on my back, looking at my ceiling,

Smiling as you’re the only one I’m dreaming,

Watching us together, have a happy life,

Putting on your ring, making you my wife,

Seeing you in a dress, me in a black suit,

Being our wedding, you looking pretty cute,

I grab your hand, kiss it and smile at you,

Smiling as I lock eyes, saying “I do…”,

I wake up from that dream, looking outside,

Seeing the blue sky, waiting for a sunshine,

The clouds and the sun, the chirping bird,

The wind blowing softly, have you heard,

You’re the love if my life, my lovely world,

With your blond hair, love it even curled,

My heart and my sun, my only love,

Out life together, my happiness is above,

This is the end, my beautiful cute baby,

I wanna cuddle… I feel pretty lazy…

Ana Licu, a 9a

Mersul ăsta pe pământ adamantin,

Zgâriind auzul ca un ac pe un disc de vinil,

Tușul de cerneală și miros de tabac,

Împlântate în țesătura de tweed a unui frac.

Pas nebun, vorbă mută,

Și suspine tânguite pe speluncă

Somnambulismul neconștientizat, orb, înveninat,

Îmi curge prin privirea fixă de culoarea paielor arse.

Simt sfredelindu-mă cu doi ochii, un consternat,

Întrebându-se probabil ce nenorocire de proporții

Dăduse ghes alergatului de parcă totul în jur luase foc, fărățintă.

Nu e de condamnat cum fuge iute mintea,

La situații albe ce aruncă peste gânditor

Lințoliul dens al superiorității,

Însă știu, oh atât de bine știu

Că oricine ar fi acolo

Și m-ar vedea căzând pe șine,

Ar rămâne blazat, neatins de strigătele mele disperate:

–  Om bun, schimbă macazul!

Schimbă-mi viața…

Cine ar vrea să îi fie reamintit

Zgomotul durerii…

Macrina Grigore, a 9a

Era întuneric. Parcă toată lumina ce odată dăinuia în viața ei dispăruse. Aici, în Gând, pereții sunt moi și sufocanți, înghițindu-te jos unde sălăsluiește Necuratul.

 Jos, în adâncurile disperării, în anestezia unei vechi speranțe, zace un ursuleț. Este roz murdar, poartă o fundă prapădită… Este ascuns undeva prin flăcările mârșave.

Mă întreb din nou care mi-e rostul… Eu, aici.

Mă cutremur și parcă răsună o toacă efemeră. Se anunță priveghiul unui suflet parcă prea tânăr.

,,Ajuta-mă!” strigă o voce surdă, înfundată în păcate… Umezeala piere, iar lumina mă orbește cumplit.

Viață. Acum trăiește.

Mutilată, mă târăsc undeva adânc, sublim. Aici, unde mișună Infinitul, este întinsă o masă regească. Aburii pâinii par un vârtej apocaliptic. Vinul, ca un cadavru solemn, prinde nuanțe reci de violet.

Iată, însă, pe un piedestal de argint zgâriat de regrete, șade o colivă.

Viața este Veșnica Pomenire a singurătății.

Alerg… Alerg… În fața mea se întinde o carapace de melc zimțată… O scară!

Cobor. Mă sărută Neantul.

Curând, cât mai curând, eu voi pleca. Eu sunt Ideea.

Inconștientul e dur, conștientul e absent. Creierul e dureros… Îmi aprind lumânarea, deși știu că plutesc într-un iaz de benzină și îmi scriu numele lăbărțat la Adormiți.

Nu înțeleg oamenii, nici nu cred că ar trebui. Până la urmă sunt doar o idee. Nu sunt Gând, nici Speranță, nici Amintire. Am să-mi aleg altă victimă… O necuvântătoare!

Ania Ziemba, a 11a

Nebunul fugind pe străzi înnorate,

Fugind cu capul plecat; cu ochii la pământ:

Lovindu-se cu umerii și fruntea

De fețe descompuse,

De priviri capțioase

Ce nu îl privesc.

Nebunul fugind printre lampioane și ceață,

Printre pete mișcătoare,

Pete roșii alergate.

Casele din juru-i, râsul palid de după ziduri, briza văzută printre frunze,

Toate sunt numai glumele periferiei:

Nenecesități ce s-au născut ca să fie abuzate de conștiința umană;

Toate acomodări

Ale unei lumi simple.

El a încercat să le dea un sens demn de vorbă;

A rămas mut.

Lumea a muțit.

Nebunul se uită la fețele din jur:

Nu e capabil să vadă oameni;

Nu poate înțelege dacă emoția aceea

Este un proces

Sau un destin?

Nu știe, nu poate intui

Că el nu are față;

Că nu-i e în menire să știe

Existență unui ceva

În afara gândului.

Nebunul nu este stăpân pe el însuși:

Corpul lui e slugă alergatului,

Iar inima lui este sluga unei arme albe

Ce-i limitează vederea, indiferentă la sânge.

Nebunul intuiește că în totul se găsește tot;

Dar menirea lui îi interzice să odihnească marea cursă de șoricei;

Și gonește după începuturi

Știind că ar putea să se oprească oricând

În lumea paradiseacă;

Tropăie peste adevăruri spre alte absoluturi.

Nebunul fuge.

Constrans de realitate,

De tălpile lui care cer suprafață,

De lumea din jurul lui, care-i cere să se miște,

De zglomotele care pot să-și dea importanță

Doar prin el:

E prizonierul realului;

Și totuși,

Nebunul trăiește undeva

Unde realitatea este abia o șoaptă,

Un cuvând timid ieșit la măcel;

Undeva

Unde el stă locului

Și toată lumea fuge

Pe langă el.

Alex Jibleanu, a 11a

Love is a big word… and a lot of responsibility

Once you say something wrong… it slowly fades

Slowly… they change the picture you are in…

Put you in their own bubble… what you told them…

You make yourself be the bad guy… by mistake…

After a second… your soul leaves your body…

The pain hits… makes the world fall on your head…

Makes your heart stop pounding… wanting to die…

I hate words… I always have been bad with them… always

Words make it harder to express yourself then actions…

I always made people go away… with my words…

People I cared about…

People I loved…

People… I can’t lose…

If I lose them… I lose myself…

I lose control…

My temper on my mistakes will go…

And… I will just let go…

I hate words… they break people…

A simple word… can just make someone cry…

A sentence could shatter someone’s heart in pieces…

And a paragraph… could scar someone…

I hate words… they scare me…

Having so much behind it… so much power…

Being… able to ruin someone in a matter of seconds…

It’s fascinating… and also frightening…

How the next war may be a verbal one…

How the next bombs thrown… will be negative words…

I hate words…

Ana Licu, clasa a 9-a A

Se întinse cât putuse de mult înainte, sprijinindu-se doar într-un picior. Pentru o secundă mi-am ținut respirația închipuindu-mi plutirea ei în acel cvasi-întuneric obscur și prăbușirea iminentă. Am scuturat din cap, alungând acest gând și odată cu el, risipind sentimentul de pierdere irecuperabilă. Deși lipsită de antrenament, își intrase în ritmul de lucru. Fuseseră câteva zile negre pentru Prinzătoare, dar își revenea mult mai repede decât mi-aș fi imaginat. Acum, stătea cu ambele picioare pe platforma de la etajul trei al arhivei (spun cu aproximare) recăpătându-și eleganța dată de postura-i obișnuită. Balansul ei îmi făcea de fiecare dată inima să sară peste o bătaie, dar ea reușea cumva să agațe fiecare hârtiuță pe care o vedea țâșnind din senini în catedrala aceea lugubră și luminată slab de o licărire pâlpâitoare, artificială de la subsol.

            Toate informațiile strânse într-o viață de om: amintiri, vise, emoții erau înmagazinate și așezate ordonat, pe diverse categorii, stivuite în rafturile prăfuite ale arhivei. Chiar și în întunecimea sălii se vedeau particulele ca o mâzgă mare, un nor greu, înecăcios de praf. Domnișoara din fața mea e într-un moment de cumpănă. Două hârtii colorate cu idei zboară cu viteză în același timp: una plutește la primul palier și cealaltă la ultimul. Nu știe pe care ar trebui să o alegă și într-un final se repede la cea de jos. Se strâmbă caustic la vederea găurilor de molii și a colțului ars parcă de o flacără de aragaz. Intuiția o înșelase, era nevoită să livreze una din acele idei dăunătoare, iar ceva o făcea să tremure de-a binelea, de parcă ce tocmai citise o mișcase într-un mod profund, căzând pradă unui atac epileptic.

            O zbughi alergând pe holurile mute cu aerul umflându-i rochia. Minusculii bulgări de lumină captivi într-o sticlă sferică încrustată cu ornamente metalice de aramă ca niște globuri din acelea de cristal pe care le au ca instrument prezicătoarele viitorului îi luminau poteca, aprinzându-se la auzul pașilor ei grăbiți, tulburați. Expresia feței ei nu lăsa să se distingă supărarea, însă i se citea în pașii mai apăsați ca de obicei. Nu se oprise ca altădată să contemple coloanele înalte scăldate în aur și nici peisajul placid care amintea de o casă a unui emerit aflată pe un munte (comparația ar fi funcționat mai bine dacă nu ar fi fost migala turnului ce nu se potrivea deloc cu peisajul pastoral). Țac, țac, țac într-un ritm cadențat își târa picioarele silindu-se să meargă spre sediul central. Ajunsă în apropierea zonei pe care o cunoștea prea bine, se întrerupse din mersul agitat și privi clădirea în formă de cutie. Avea un sertar din lemn, ferestrele erau înconjurate de cărămidă ruginie și sticla lor era împestrițată de promoroacă, însă nu vă lăsați păcăliți. Aceasta este singura construcție în care nu poate păși nimeni pentru că nu are cheia pe care probabil voi o folosiți pentru a deschide ușa căminului primitor. Ce este diferit la coliba bătrânească de care vă vorbesc este acoperișul prevăzut cu un capac și statuia unei fete cu veșmânt asemănător unei flori pleoștite de ploaie. Pare oprită la mijlocul mișcării, împietrită de o forță necunoscută și rămasă în stare de șoc la vederea unui lucru îngrozitor de frumos sau de urât. Nimeni nu știe…

            Prinzătoarea introduse hârtia jerpelită și degradată în toate modurile posibile înăuntrul sertarului și roti cheița în broască închizând violent ochii. Balerina își continuă pirueta, iar pe capacul cutiei muzicale reprezentată la scară de cel puțin zece ori mărită se proiectă o imagine. Se materializă ideea stăpânei ei că nu avea să îl mai vadă niciodată în alte circumstanțe decât pe patul de spital, apoi va dispărea și de acolo. Persoana care stătea la baza fabricii ei de idei, care îi dăruise cutiuța muzicală dispărea din vedere ca densa ceață a unui miop. Evident, ea nu avea cum să știe de cinematograful subconștientului ei care luase forma preaiubitului cadou. O copleșeau prea multe gânduri încât ar fi vrut să le poată îndesa undeva, cât mai adânc și să nu fie nevoie să le dezgroape niciodată. Niciodată! Își dorea cu patimă în acel moment să aibă un mormânt prematur în minte și să le arunce pe toate, îngropându-le pe veci. Stând acolo în casa părintească și îngenunchind de durere, legănându-se ghemuită ca un bebeluș, scăpă din mână porțelanul alb, iar cutiuța muzicală se sparse cu un zgomot sfâșietor împrăștiind mâinile, picioarele, arcurile balerinei. În interiorul mecanismelor ei de gândire, Prinzătoarea se chinuia să nu pună mâna pe o idee rea și înnebunise complet, neputând înțelege de ce Dumnezeule nu putea să fie și ea binecuvântată cu hârtii altele decât cele umede, igrasioase sau în cel mai rău caz mutilate și pline ochi de neputință.

            ,,Sărmanul om, atât s-a putut azi, atât s-a putut…”, gândi ea.

            Iar eu, la granița între doua lumi lichefiate din care nimic nu transpiră nici sunete de flaut, nici țipete de himeră, cea mai mare povară e să știi totul și să nu poți face nimic, să vrei să ajuți, dar mâinile să îți fie strânse deasupra capului, asistând și luând conștient parte la un pandemoniu al gândurilor.

Ania Ziemba, clasa a XI-a B

Deasupra norilor,

Peste ploi și furtuni,

Peste lumi îngândurate

Și șireaguri de nebuni,

Peste zbucium și aramă,

Peste fier și peste ciumă,

Peste fabrici de răspunsuri

Și de dragostea-i nebună,

Eu mă uit prin veșnicie

La a lumii nerăbdare,

Și orbirea lor și teama

De a soarbe ei din soare,

Și observ în astă lume

Concentrată-ntr-un atom,

C-am uitat și astă seară

Că mai pot să fiu și om.

Alexandru Jibleanu, clasa a XI-a B

Aburi, mâinile mele tremurînde,
Ochii grei, lentilele mele aburinde,
Totul este alb, doar paşii sunt auziți,
Oameni de zăpadă, de dimineață clădiți,
Degetele aproape degerate, ”Unde am fost?”
“Oare merg înainte degeaba, are vreun rost?”
Luna cade, lăsând tronul soarelui,
Uşor totul luminând, simțind soarele pe față,
“Oh…ce lume hoață.”
Membrele mi se opresc, căzând pe spate,
Frigul ținându-mă, Soarele de altă parte,
Aburi, încercând să respir, să vorbesc,
“Oare, ce o să pățesc…”
Ochii îmi sunt grei, degetele degerate,
Îmi simt inima, încet mai bate…
Totul este alb, ochii încet mi se închid,
Doar un corp în zăpadă, totul palid…
Aburi, s-au încetat din a apărea,
Sufletul meu amorțit, uşor hoinărea…

Ce culoare are iubirea?

Ana Licu, a 8-a

 

Am simțit ezitarea din pasul

Călătorului căruia îi lipsește compasul

Pașii umezi, adânci opintindu-se

În fața pridvorului unei case.

Și fereastra rustică cu modele plagiate

Din alte lumi lichefiate

Desfășurându-se în mintea cețoasă

A privitorului cu cămașa din in bățoasă.

Nu avea nici nume, nici vârstă, nici inimă

Și totuși rămase nemișcat, înghețat de o lacrimă

Privind o mamă îngenuncheată

La căpătâiul adormitei căpitănese de armată

(Deloc o mică școlăriță, o fetiță)

Când îi deschidea cartea basmelor străbune

Vântul în clopoței avea să sune

Doar ca să o audă râzând

Pe ea,

Fata fulgilor de nea.

Și ochii mamei de tinichea

Începeau a construi povestea

Cu multe straturi de culoare

Puse aleatoriu, la întâmplare

Fetița a întrebat-o cum arată albastrul

Și ea i-a spus că îl poate prinde ușor pescarul

O tușă de albastru captivă într-un bol

Își așteaptă răbdătoare un simbol.

Verdele, energic, de nestăvilit

Îl găsești chiar și într-un plic

Este ușor de păcălit

Ajunge în toate vederile, în tot ce e sălbatic.

Roșul… roșul e un pic mai greu de găsit

Fiindcă nu se vrea descoperit

Dar îl simți mereu în tine, atât de scump…

Curgător, firav și puternic în același timp.

Atunci mai rămâne o singură întrebare

Care este cea mai grea de găsit oare?

–  Albul, ea îți va răspunde

Nu știi niciodată unde se ascunde…

Și cea care provoacă cea mai multă durere?

–  Tot albul, fată dragă

Aproape îl poți atinge, îl simți în mână pufos

Doar cu gândul

Așa cum ,,aproape” poți atinge norii

Deși ei sunt atât de sfâșietor de departe…

Cei mai buni oameni sunt făcuți din alb

–  De ce mamă?

Pentru că nu poate fi umilit

E prea sfânt pentru asta.

De ce a trebuit să fii și tu un alt ,,aproape”?

Și să îți închizi ale tale pleoape?

Mamă dulce…

Voi rămâne mereu fetița ta ce nu vrea să se culce

Întrebându-te de culori sau de livezi

Pe care tu nu ai putut niciodată

Să le vezi.

O aștept și acum

Să vină la tânăra răscruce

Ca să-i dau o bucățică de alb într-un album

De la mine

Spunându-i: – Ai fost prea blândă pentru o cruce

Încât îmi e frică să înfig cuiele fine

Ca să nu te pierd

Prea sfânto!

Și dacă norii într-o zi

Dintr-odată ar dispărea

Voi ști că cineva

Mi te-a pus din nou în calea mea.