Maria Ghita, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden
mamei mele, fiindcă mereu avem discuții despre lucruri pierdute și îmi pare rău că îmi tot las rucascul sau geaca în cele mai nepotrivite locuri
O să vă povestesc acum ce mi s-a întâmplat toamna trecută, un moment foarte ciudat pentru a se întâmpla ceva, pentru că, de obicei, majoritatea cărților și majoritatea filmelor au acțiunea plasată fie iarna, în apropierea Crăciunului, fie vara, datorită Vacanței Mari; ce mi s-a întâmplat mie a fost toamna, fiindcă, în ciuda lipsei de preferință a autorilor în general, toamna e o perioadă ca oricare alta din viața unui om.
Toamna trecută s-a întâmplat să îmi pierd rucsacul. Să îl las pe undeva, ca să fiu mai precisă, acțiune tâmpită care a atras multe consecințe interesante asupra ei. Vedeți voi, sunt scriitoare de profesie, o altă decizie tâmpită, fiindcă nimieni nu mi-a zis că n-o să-mi pot plăti ratele apartamentului sau că pisica trebuie învățată să facă la litieră și nu se naște așa. Treaba cu pisica n-are nicio legătură, dar tot aș fi preferat să știu.
Îmi place să scriu în alte locuri decât la birou, fiindcă o cafenea, o librărie, pe tejghea la magazin până îmi vine rândul sau pe genunchi, în parc, toate locurile astea alternative aduc o altfel de inspirație și îmi permit să observ oamenii în habitatul lor natural: societatea. E frumos să-ți închipui sau să visezi plotul (nu mi s-a întâmplat niciodată), dar e mult mai convenabil și practic să-ți fie totul oferit pe tavă, și anume să auzi viitoarele personaje, bătrâna cu pisicile care strigă la un copil oarecum nevinovat, vorbind chiar în fața ta despre ceva ce poți include în roman. Foarte convenabil. Ăsta e motivul pentru care scriu în diferite părți. Când am nevoie să umplu un pasaj de legătură, includ o discuție auzită în autobuz și schimb numele nefericiților ca să nu fiu dată în judecată, apoi, gata, totul vine natural.
Cert e că atunci când văd ceva care îmi aprinde toate simțurile și mă face să sar din locul în care scriu, în general e vorba despre un bărbat (fiindcă sunt foarte clișeică), tind să uit că scriu și mă deconcentrez. Toamna trecută, într-o zi oarecare cu ploaie, ca să fie perfect, am plecat să scriu într-o librărie unde aveau o canapea verde deschis. Nu era ea prea confortabilă, dar în ziua aia mă simțeam gata să fac un compromis. Abia începusem să scriu, când am observat la raftul cu literatura realismului magic un bărbat foarte atrăgător care m-a făcut să mă opresc și să mă prefac interesată de operele lui Borges. Sunt stângace la flirtat și până să se întâmple ceva, bărbatul a luat o carte de pe raft și s-a dus cu ea la casă, iar șansa mea a plecat cu el, fiindcă nu-l puteam urmări.
Ce ar trebui să știți înainte să vă spun intriga este că atunci când am sărit (la propriu) de pe canapea, mi-am lăsat rucsacul negru odihnindu-se pe jos. Nesupravegheat. În rucsac aveam telefonul, portofelul, o pereche de căști, o bentiță roșie – toate astea pe lângă agenda unde îmi scriam romanul la care lucram de ceva vreme. Aveam, la trecut, fiindcă acum nu mai aveam nimic, dispăruseră. Adio. La început m-am gândit că era o glumă proastă – cine să fure un rucsac cu un caiet? Sigur, putea fura portofelul sau telefonul, ba chiar pe amândouă, să-i fie de bine, dar cu caietul ce-a avut? Nu se putea să-l fi scos frumos pe canapea, fiindcă n-avea nevoie de el? Eventual, împreună cu un bilețel în care-și cerea scuze și-mi lăsa adresa unde-mi puteam recupera banii.
Căștile, da, le putea vinde sau le putea folosi dacă nu-l dereanja prea mult ideea că era neigienic, bentița era foarte frumoasă și gata de purtat, telefonul meu avea parolă, dar se putea vinde și el la un preț acceptabil, iar portofelul îi servea cel mai bine, se putea da drept Jocelyn Mabel Longham și putea cheltui banii pe băutură sau pe droguri sau pe orice dau hoții banii, chiar dacă nu se îmbogățise prea mult după ce mă furase. Faptul că aveam scris un roman pe un caiet nu tocmai în stare bună trebuia să-i fi dat de gândit, ce salariu credea că am dacă ziua în amiaza mare eu mă aflam într-o librărie, în loc să lucrez. Sigur, eu lucram, dar chiar și așa, ce slujbă să am ca să creadă că merita să mă fure? Ăsta e genul de noroc pe care îl am eu. Alții câștigă la jocuri de cărți, mie mi se fură romanul.
Și dacă mi se furase în mod special? Dacă era vorba despre un scriitor neinspirat sau un editor escroc care voia să se îmbogățească pe baza muncii mele?
M-am uitat prin toată librăria și am vorbit cu casierița, cu tot personalul, m-am uitat peste canapele, peste rafturi, pe dedesubt… nimeni nu știa nimic, nimeni nu văzuse nimic. Mă simțeam dementă și neajutorată, devenisem, pe scurt, un exponat anti toate doctrinele feministe. Am plecat acasă.
În momentul ăsta am ajuns la jumătatea povestirii, în ciuda faptului că în mintea mea se terminase de mult, iar orice posibilitate ca ceva să mi se întâmple, ceva bun, vreau să zic, mi se părea cu neputință.
La o săptămână jumătate de la incident, m-am întâlnit în parc cu editoarea mea care m-a rugat să-i explic în detaliu de ce nu respectam contractul, pentru că trebuia să-i fi trimis deja manuscrisul, iar tot ce aveam eu era o față tristă și un spirit plouat – la propriu, îmi uitasem umbrela, dar cel puțin acum se luminase. I-am explicat în detaliu despre cum mi se furase rucsacul din cauza neglijenței mele și cum romanul pe care îl plănuisem atât de bine dispăruse odată cu el.
Observasem deja că de câteva minute, bărbatul de pe banca învecinată doar se prefăcea că citește, dar în realitate trăgea cu urechea la discuția dintre mine și Marcela, iar în momentul în care am descris partea despre cum îmi pierdusem romanul – despre cum mi se furase, ca să fiu precisă – am văzut că a lăsat încet cartea jos și s-a întors cu totul spre noi.
– Nu vă supărați, domnișoară, s-a întâmplat să vă aud vorbind… Este posibil ca romanul despre care spuneați că s-a pierdut să fie scris într-un caiet albastru pe care sunt desenate în cerneală balene de diferite dimensiuni?
Am simțit că mi se face rău la stomac.
– Dacă este posibil?! Domnule, dar vorbiți despre același caiet, despre același roman! Îl aveți? L-ați găsit?
Editoarea mea a tușit puțin, simțindu-se neglijată.
– Colegul meu de apartament suferă de cleptomanie și aduce acasă o mulțime de lucruri care nu-i aparțin. Printre ele am descoperit romanul dumneavoastră și când mi-am dat seama ce e, i-am spus că trebuie returnat, cineva îl caută cu siguranță.
– Îl caută? Am plâns în pernă după el în fiecare seară, trebuie, trebuie să mi-l dați înapoi!
– Aș fi fericit să vă fac plăcerea asta, dacă mă urmați, apartamentul nostru nu-i prea departe.
Mi-am cerut scuze de la Marcela și i-am promis că mă întorc, de data asta gata să îmi onorez contractul. După ce ne-am depărtat îndeajuns, însoțitorul meu s-a oprit în mijlocul aleii.
– Trebuie să-mi cer iertare, v-am mințit.
Eram confuză – cu ce mă mințise? Cu siguranță, caietul îl găsise, fiindcă-l descrisese perfect și nu putea fi pură coincidență, așa că nu mai conta ce-mi spusese pe lângă dacă îmi recuperam opera.
– Mă tem că nu vă înțeleg.
– Eu v-am furat ghizdanul și, implicit, caietul, eu sunt cel care suferă de cleptomanie. Dacă v-aș fi spus asta de la început, probabil că n-ați fi avut încredere în mine, iar eu intenționez din tot sufletul să vă dau înapoi opera.
Nu știam ce să spun.
– Îmi cer scuze că v-am făcut să plângeți în pernă seară de seară.
M-am înroșit, gândindu-mă că-i spusesem un detaliu atât de intim în mod gratuit.
– Îmi puteți spune Jo, și e în regulă, dar chiar mi-ar plăcea să-mi primesc caietul acum.
S-a oprit din nou.
– Jo? Jo Longham?
– Ați auzit de mine?
– Dacă am auzit de tine! Te-am citit, chiar de mai multe ori.
– Dar, domnule, asta e imposibil, fiindcă n-am fost publicată!
A zâmbit și și-a aprins o țigară.
– Fred, și, ba da, ți-am citit romanul pe care ți l-am furat, dar, cel mai important, colegul meu de cameră e Harvey Hudson.
Nu mă deranja fumul de țigară în mod normal, dar acum m-am înecat cu el.
– Harve e colegul tău de cameră?! Harve?
A continuat să zâmbească.
– Încă are poza ta înrămată pe noptieră deasupra colecției de povestiri scurte.
M-am scuturat, dezgustată.
– Harve e un ciudat și văd că încă nu se dezminte.
– Pentru că are coleg de cameră un cleptoman?
– Pentru că are poza mea înrămată, chiar dacă ne-am despărțit acum patru ani.
Am ieșit din parc fără să vorbim un timp, iar el mi-a arătat pe unde s-o luăm.
– Ți-am citit povestirile și sunt bune, iar romanul – și mai bun. De când l-am furat, te caut ca un nebun ca să ți-l dau înapoi, dar, cel mai important, fiindcă vreau să-l termini! Trebuie să știu ce se întâmplă cu Laura și Daniel! Trebuie.
Am început să râd, fascinată.
– Nu pot să cred că mi-ai furat romanul, iar acum practic mă implori să-l iau înapoi ca să afli cum se termină. Vezi, dacă mă lăsai în pace, îl citeai direct din librărie.
– Sau așteptam să-l termini și îl furam după asta.
Am râs amândoi. Ajungând în fața blocului unde stătea, am ezitat să-l urmez până sus.
– Fred?
S-a întors spre mine.
– O să te aștept aici, o întâlnire cu Harve e ultimul lucru pe care-l vreau.
A dat să plece, dar l-am strigat încă o dată.
– Fred, de unde ți-ai dat seama că sunt acea Jocelyn Longham de pe noptiera lui Harve?
A zâmbit a treia oară de când era cu mine, părea foarte bine-dispus pentru un tip cu o boală patologică.
– Poate că în poză aveai o bentiță galbenă, nu aia roșie din rucsac, și poate că purtai aparat dentar, dar ochii ți-au rămas aceeași, zâmbetul la fel, iar eu te văd zi de zi de doi ani de când m-am mutat cu Harvey. Când mi-a spus că te numești Jo și scrii, s-a făcut o conexiune în mintea mea.
A urcat să-mi aducă romanul, iar eu l-am așteptat jos. Eram curioasă ce oră se făcuse, dar când am vrut să-mi consult ceasul, am observat cu mirare că nu se mai afla pe mâna mea. Am zâmbit și m-am întrebat dacă avea de gând să mi-l înapoieze odată cu romanul.