Adolescența: cei încă prinși în orbita acestei perioade, dar și cei care-și îngăduie o amintire justă a acesteia știu întrebările ce răsună perpetuu în mintea unui început de individ asumat. Fie că vorbim despre întrebări adresate unui ’ceva’ interior (ce presupunem că există într-o formă omniscientă), întrebări precum ”Cine sunt eu?”, ”Ce voi face în viață?”, ”În ce măsuri mă definește trecutul?”, etc., sau despre cele rușinoase, care încearcă să-și bage capul în metafizic: ”Care este sensul vieții?”, ”Ce este moralitatea cu adevărat?”, adolescenții încearcă să-și găsească niște gânduri fixe de care să se folosească pentru a naviga viața într-un mod cât mai autentic. Cu aceste idei în prim plan, vă învităm să citiți o scurtă corespondență filosofică între o elevă de clasa a 11-a și profesorul de filosofie Tudor Petcu.

Buna ziua;

Îmi îngădui să vă cer opinia asupra unor observații pe care le-am făcut recent.

Astăzi am avut ocazia să revin, după foarte mult timp, la biserică. Nu mă consider religioasă în adevăratul sens și neputința aceasta mă întristează, evident. Vreau însă să-mi creez acest obicei de a merge la biserică, iar motivul este, pe lângă cel al fascinației mele față de teologie, unul simplu: liniștea. În ultimele luni, pline de autoreflexie, am observat că voi face orice pentru a-mi creea un zgomot care să mă tragă din intimitatea mea cu mine însămi. Și, ca urmare a acestei epifanii, mi-am adus aminte de un monolog pe care l-am văzut pe youtube. Nu știu al cui era, dar vorbea exact despre asta: lipsa generațiilor tinere de a-și suporta sinele, de a reflecta în tăcere asupra vieții lor; iar persoana respectivă vedea liturghia ca fiind o potențială soluție. Și, într-adevăr, timpul meu petrecut la biserică a trecut foarte repede și am reușit să-mi dau frâu liber gândurilor (așa cum spunea Krishnamurti, să le urmez cu privirea, fără a le impune limite sau restricții).

Însă, în urma experienței, am câteva observații, poate neclarități, față de care aș vrea să vă aflu părerea.

Prima observație a fost repetarea ideii credinței ca și act de curaj. Sunt de acord cu aceasta: știu că mie mi-ar trebui mult curaj să mă dedic unui atotputernic atât de incert (totuși, ne dedicăm foarte des ideilor: poate chiar cu mai multă înflăcărare atunci când acestea sunt incerte, nu credeți?). Dar, uitându-mă la oamenii din jurul meu, nu pot să nu observ ceea ce probabil toți neinițiații se întreabă la primul contact real cu religia: oare nu se folosesc acești oameni de credință pentru a evita frica lor față de necunoscut, de goliciune, de incapacitatea lor de a răspunde la întrebări fundamentale? Sau, și mai rău, poate le este frică de însuși Dumnezeu, folosind credința ca pe o mântuire artificială? Și, dacă scopul credinței lor este de a evita o frică mult mai măreață, se poate numi acesta curaj? Oare mai sunt ei credincioși?

A doua observație mi-a sărit în față (voi fura de la Nichita) imediat, și a continuat să mi se înfățișeze până am fost forțată să mi-o verbalizez. Astăzi am fost acuzată de către dumnezeu că sunt vinovată, păcătoasă: lucruri care nu sunt improbabile, dar care au fost transmise într-un mod… nu știu cum să-l pun în cuvinte… Cel puțin, eu nu am putut rosti acele lucruri pe care ei voiau să le spun. De exemplu, unul din primele acte pe care a trebuit să le fac a fost să repet ”E vina mea” de trei ori, în urma mărturisirii păcatelor. În altă instanță, preotul spune, nu adliteram, ”Să vă ridicați inimile”, iar publicul răspunde cu ”Ne sunt la pământ”. Care e explicația acestui schimb, aparent înjositor, de replici? Dacă ar fi să-mi răspund singură la întrebare, aș putea presupune că scopul ei este de a ne face să acceptăm aceste realități, să ne asumăm responsabilitatea. Mă întreb dacă își fac treaba.

Ania Ziemba

Buna ziua Ania,

Sincer sa fiu, cred ca mesajul tau ar putea sa reprezinte pentru multi dintre noi un motiv de reflectie responsabila, care sa ne elibereze din exilul propriei ignorante care este de fapt apanajul lipsei noastre de entuziasm metafizic.

Citind cuvintele tale, ma gandesc la cuvintele regizorului rus Andrei Tarkovski care spunea atat de frumos “Salut, murim! Hai sa ne desteptam!”.

Ca sa raspund intrebarilor tale atat de subtile si provocatoare, trebuie sa iti marturisesc ca si pentru fascinatia teologica a fost temeiul care m-a tinut treaz in manifestarea mea ontologica. Altfel spus, simtindu-ma la un moment dat singur si neinteles, destinul m-a situat in fata unei liturghii catolice care m-a facut sa rostesc pentru prima data o rugaciune sincera catre Dumnezeu, sa inteleg ca se poate comunica real cu El, asa cum comunic in mod obisnuit cu oricare alta persoana. Imi aduc aminte, eram, ca si tine, in clasa a XI-a, iar primele mari interogatii precum “Cine sunt eu?”, “De ce m-am nascut?”, “Exista Dumnezeu?”, “Care este sensul vietii mele?”, incepusera sa imi macine constiinta, lumea interioara, de altfel destul de involburata si zdruncinata. Insa participarea mea la acea liturghie, si mai ales momentul in care preotul a spus ” Oricine va va judeca si orice v-ar spune, Dumnezeu nu-si va pierde niciodata consideratia si iubirea fata de voi”, m-au pus in fata unei alte oglinzi pe care nu o cunoasteam: cautarea adevarului ca mod de viata.

Din acel moment am inceput sa caut, responsabil si organizat, pentru ca am vrut sa invat a crede in limitele unei ratiuni mantuitoare. Nedorind sa fiu prea metaforic in exprimarea mea, desi fidelitatea mea fata de ludicitatea stilistica nu prea imi da pace, pot doar sa iti spun ca din acel moment viata mea a devenit un adevarat pelerinaj care m-a facut sa inteleg ceea ce Dostoievski spunea in “Adolescentul”: “Daca nu ar exista Dumnezeu si nici viata de apoi, totul ar fi permis”.

Eu am avut ocazia ca inca de la varste extrem de fragede (21-22 de ani, eram in anul II la Facultatea de Filosofie) sa cunosc oameni deosebiti, al caror destin marcat de suferinta m-a impresionat in cel mai profund mod. Interesectandu-ma cu supravietuitori ai Holocaustului sau ai inchisorilor comuniste, unde au fost aplicate cele mai barbare metode de tortura, si auzind din partea acestora despre Dumnezeu ca prezenta salvatoare, m-am convins ca El nu are cum sa fie o fictiune metafizica.

Nu, credinta nu este nici pe departe teama de a infrunta realitatea, ci dimpotriva, asumarea unei discipline interioare care cere perseverenta si rigoare, insa bucurille sfinte pe care le resimte omul initiat nu pot fi definite. Nu totul poate fi explicat rational, ceea ce tine de credinta si divinitate au legatura cu felul in care tu te deschizi, cu dorinta ta sincera de a vedea si intelege dincolo de vazut.

Daca imi permiti un mic sfat, cand te raportezi la divinitate, nu cauta definitii, ci incearca sa te descoperi pe tine in acea lumina spirituala pe care nu ai cunoscut-o. Dar iti spun sincer, Ania, eu sunt convins ca forma pura de credinta este curajul suprem pe care ni-l putem asuma pentru ca cel care nu crede alege acest drum din frica de a nu fi tras la raspundere. Pe de alta parte, ma intreb si eu, asemenea lui Umberto Eco si Cardinalului Carlo Maria Martini: “In ce cred cei care nu cred?”

Apoi, vei vedea in timp, adevaratul credincios va transmite doar bucurie, blandete si intelegere pe cand necredinciosul asumat va folosi aroganta ca manifestare fiintiala.

Referitor la schimbul de replici de care spuneai, desi, intr-adevar, pare cam injositor, aici este vorba despre iubirea nemasurata a lui Dumnezeu indiferent de pacatele noastre sau de neputintele care ne intemniteaza Fiinta.

Tudor Petcu

Bună ziua,

Revin cu întrebări și răspunsuri (care nu sunt, la urma urmei, altceva decât neasumarea limitărilor noastre), dar în primul rând, cu mulțumiri: mă voi întoarce la liturghie cu această nouă atitudine pe care mi-ați arătat-o.

Vreau să încep cu un citat delicios din scrierile d-voastră de mai sus: ”apanajul lipsei noastre de entuziasm metafizic”. Am observat această dragoste disperată a oamenilor de propria identitate de atât de mult timp, încât acum încerc să o îndepărtez din minte atunci când mi se prezintă. Religia încearcă să ne convertească spre modestie, dar consider că această modestie mereu va fi o aparență, și aici cred că motivul este bine sumarizat în ceea ce Alexandru Dragomir numea meitate sau unicitatea singulară, prin care fiecare din noi trăiește în limitele existenței sale, elevând-o pe aceasta instinctiv.

Voiam să vă pun o întrebare la care aș dori să răspundeți încercând să uitați de această meitate (sper ca folosesc cuvântul corect), adică folosind logica în lipsa identității d-voastră: Dacă am pune religia pe o axă, la extrema stângă fiind ateismul, iar la cea dreaptă credinciosul, d-voastră ați putea fi considerat un extremist (din acest ipotetic punct de vedere, evident). Credeți că oamenii (luăm aici agnosticul rațional) pot fi convertiți de către extremiști (credincioși), considerând predispunerea credincioșilor pentru credință?

Citind răspunsul d-voastră, mi-a venit în cap un gând de mult uitat de-al meu. Acum ceva timp am fost întrebată dacă eu cred în rai și în iad. La această întrebare, am răspuns instinctiv că da, motivul meu fiind faptul că atâta energie umană, o putem numi mai punctual energie spirituală, se duce în construcția acestui concept ca fiind o realitate, încât poate chiar în lipsa existenței raiului, dorința colectivă îl poate susține în real.

Referitor la întrebarea lui Umberto Eco: mă tem că spiritualitatea nu dispare în lipsa religiei, dar este redirecționată. La fel ca d-voastră, mă întreb unde se duce aceasta în cei ce nu o punctează în ceva concret. Mă întreb ce tumult interior se crează atunci când spiritualitatea din fiecare din noi este redirecționată perpetuu de-a lungul sutelor de idei, opinii (sau poate chiar ideologii) bombardate de internet.

Ania Ziemba

Buna ziua Ania,

Cu bucurie, dar in acelasi timp si cu o puternica emotie metafizica primesc aceste noi reflectii epistemice care poarta pecetea stradaniei tale intelectuale, de altfel de invidiat.

Iti marturisesc cu toata sinceritatea ca fiecare cuvant pe care l-ai scris are rolul de a pune in miscare “sangele” gandirii fiecaruia dintre noi, sa ne puna mintea in asteptarea inspiratiei.

Pana cand sa iti raspund la intrebare, as vrea mai intai sa ma raportez la asumtia ta conform careia religia ne invita la modestie. Nu as spune neaparat nu, cu toate ca prietenii mei teologi, mai ales cei protestanti – carora, à propos nu le impartasesc intru totul principiul predestinarii – m-ar contrazice cu desavarsire.

Nu stiu daca as putea spune neaparat nici macar care ar putea fi rolul religiei pentru ca umanitatea fiinteaza intr-o geografie atat de intersanjabila in plan religios incat fiecare identifica diferit rolul pe care l-ar putea avea un spatiu religios determinat. As putea lua totusi in considerare argumentul lui Immanuel Kant conform caruia “religia este o facultate de judecare morala fara ca ea insasi sa reprezinte morala pura”. Cert este ca, intr-un fel, religia, indiferent de identitatea sa denominationala, se bazeaza pe imperativul puritatii morale din care sa izvorasca desavarsirea fiintiala.

Totusi, desi refuz sa fiu sclavul propriilor idiosincrazii personale, pentru mine crestinismul nu este o religie, reprezinta chipul nealterat al sperantei, iertarii si bucuriei. Crestinismul ca forma suprema de iubire – daca ne gandim la cuvintele pe care Hristos le adreseaza apostolilor “Pacea Mea v-o dau voua. Iubiti-va unii pre altii precum Eu v-am iubit pe voi!” sau “Sa fiti desavarsiti precum Tatal vostru din Ceruri!” – mi-a aromit miasmele de pucioasa si mi-a imblanzit fiara orgoliului rational. Prin crestinism, ca urmare a cutreiererii mele mistice si liturgice in lumea ortodoxa si in cea romano-catolica, am inteles ca ne-am nascut ca sa iubim, ca sa onoram prezenta celui din fata noastra. Iar aici nu mai vorbim de modestie, ci de smerenie.

Prin urmare, as crede mai degraba ca suntem chemati catre smerenie, altfel spus catre cinstirea celuilalt, asa cum a procedat si Hristos cu lumea.

Referitor la intrebarea ta, ai dreptate. Ca si tine, sunt tentat sa cred ca ne definim existenta prin intermediul extremei, indiferent de specificul sau pentru ca in definitiv orice set de valori asumat devine o extrema. Acum depinde in ce masura vorbim de extreme pozitive sau negative. Agnosticul rational, de exemplu, la care tu ai facut referire, ar putea fi mult mai echilibrat decat credinciosul asumat atata vreme cat cel din urma nu a inteles ca nu trebuie sa convinga pe nimeni de nimic.

Dumnezeu nu are nevoie de avocati, iar credinta este o intimitate onto-metafizica, traita in sfera Eu-ului insufletit de cultura Duhului Sfant. Dar un astfel de Eu nu va incerca sa il converteasca pe celalalt la ceea ce el traieste, ci poate, atitudinea lui plina lumina si bucurie sfanta il va inspira pe cel ce nu crede.

In schimb, credinciosul pur intelege necesitatea propriei sale convertiri interioare, in sensul in care convertirea inseamna descoperire sau ceea ce latinii, mai ales Sfantul Anselm, numeau “revelatio”. Logica ar fi urmatoarea: stiu ca nu sunt perfect, prin urmare in mine insumi are loc o lupta intre persoana care sunt si persoana care ar trebui sa fiu. Daca reusesc sa devin persoana care ar trebui sa fiu, atunci a avut loc actul convertirii in sine.

Tudor Petcu