All posts by ania ziemba

.

Constrângerea libertății și alte idei

Un text de Macrina Grigore, a 9a A

          Și totuși, libertatea absolută este o imposibilitate, un lanț al minții și un ecou al tuturor ființelor, e o simplă absență a axiomelor, o teorie a neantului.

Realitatea în care trăim este o incapacitate a manifestării acestui fenomen nemilos. Lumea este pentru noi o reprezentare, o concepție proprie, o fabulă arhivată de un narator necunoscut, iar ochii noștri devin, brusc, niște sfere în jurul cărora orbitează o forță bizară, inumană și a cărei caracteristici reprezintă neputința unui muritor de a afla ce înseamnă Totul. Această îngrădire oculară, acest teatru în care toți actorii sunt scutiți de simțuri și adevăruri, marchează esența existențială.

Îmi imaginez o mare învolburată de Infinit… Iar noi, cei de aici, alergând cu polonice în mâini. În câte polonice încape un Infinit? De fapt, de câte Universuri avem nevoie pentru a fi liberi, de a ne elibera de stăvilirea libertății, de a schița și alte reprezentări?

Dumnezeu este liber? Fiind neființă, ajunge la libertate pentru că poate atinge totalitatea punctelor. Când Dumnezeu a creat Universul, a trebuit să creeze Infinitatea, renăscând. Ființele umane sunt puncte ale acestui Mare, sunt ființele legii, însă libertatea se dezvăluie doar atunci când legile devin umile ipoteze.

Ajungem să ne mântuim în Spațiu și Timp. Călcăm încețișor pe nisipul fierbinte și ne chinuie arsura inevitabilă, însă nu nisipul ne arde picioarele, ci de fapt tot corpul arde, toată ființa ne frige. Gândul că nisipul nu există ne creează un disconfort, o neliniște. În acest caz, care este tămăduirea? Cum devin vânt? Cum ajung să împart acea mare a întunericului în două?

Trecerea în absolut este unica evadare, singura cunoaștere a libertății. Atunci când nu ești ajungi cu adevărat să fii… Întâlnirea cu El, Judecata… Viața este nucleul unui atom a cărui sarcină nu există. Deci, moartea în sine fructifică șansa, promovează vitalitatea și pacea sufletească.

Când voi pleca, un pic mai departe, iar mâinile îmi vor fi ușoare și calde, primul lucru pe care o să-L întreb este:

Dacă noi trăim pentru a fi liberi, atunci de ce suntem?

Iar El îmi va surâde în Atotcunoaștere.

Alternative ending to hamlet: Mayra si ana

Act 5 : The tragical end

Scene 1: The death

( In the back garden , next to the forest)

Hamlet : Hi, my friend!

Horatio : Hello, my Lord! What are the news that you bring me!

Hamlet : I have a plan. I’ll do what my father’s ghost  said, I’ll kill Claudius! Will you help me?

Horatio : [confused] I don’t know my Lord…

Hamlet : [desperate] Please Horatio , his a wicked man he has to be sent to hell!

Horatio : Fine, I’m in!

Hamlet : Let’s meet in the hall room. By the way I found out that Rosencrantz and Guildenstern were found dead under a horses body.                             Horatio : [sad] Oh my Lord , I’m very sorry to hear this!

[In the castle]

[The Messenger enters the room]

Messenger : My Lord , I was send by the King to tell you that Laertes wants to fight you in the backyard!

Hamlet : [To Messenger] Good , I’ll be there!

[In the backyard]

Laertes : [confident] So I see you got my invitation! [to himself] “ I’ll win , and I will kill my father’s murderer.”

Hamlet : [proudly] I always win!

Laertes : Will see about that!

[After hours of fighting Hamlet took Laertes sword and killed him, poisoned.]

[In the King’s and Queen’s room]

Hamlet : I put the poison in this cup of wine! Now lets hide in the cupboard!

Horatio : [confident] Fine, my Lord.

[The King (Claudius) enters in the room and drinks from the poisoned cup.]

 Claudius : Who did this?[falls and dies]

Hamlet : [happy] His finally dead!

[Hamlet and Horatio leave the room happily.]

[The Queen (Gertrude) enters the room, drinks from the poisoned cup!]

Gertrude : I’m poisoned! [dies]

[After 10 minutes, Hamlet returns]

Hamlet : OMG, what have I done! 

Scene 2 : The Love

[In the Kingdom, a few weeks later]

Hamlet : Horatio I’m leaving, see you soon my dear friend!

Horatio : Why are you leaving? I know you accidentally killed your mother, but that’s no reason to run away!

Hamlet : I cannot face the people after what I did, tell everyone that I left!

[Later…]

Horatio : [out of breathe] My Lord, I found Ophelia she’s alive and she wants to talk to you!

Hamlet : [surprised] Where is she?

Horatio : She’s in the forest cottage!

Hamlet : Ok, I’ll go after her!

 [ At Ophelia’s forest Cottage]

Hamlet : [open’s the door] My dear Ophelia, where are you?

Ophelia : I’m here, Hamlet!

Hamlet : I’m sorry I was so distant, I love you!

Ophelia : I forgive you, but I didn’t deserve this!

Hamlet : [nervous] I wanted to tell you this for a long time. Would you marry me, and be my Queen?

Hamlet : You’re the only one person I have!

Ophelia : [surprised] Of course I’ll marry you!

[Ophelia and Hamlet kiss] [After a while they got married. And they lived happily ever after.]

Alternative ending to hamlet: Thea Ionescu

Thea Ionescu, a 6a

Act 5
Scene 1
claudius’s room

[Claudius]- [to Laertes] In one hour you will fight Hamlet, but be carefull he is good at fighting! You must be prepared untill then.

[Laertes]- Of course, my Lord! I will do anything to get revenge for my sister and my father.

[Claudius]- [shouting] Guards sharp the best sword I have. [to Laertes] This is the most powerfull poison I have. Don’t ask me why I have it, just pour it on your sword when Hamlet isn’t looking!

[Laertes]- But, my Lord, I feel like this isn’t right! I know I said I will get revenge, but Hamlet is like a brother to me!

[Claudius]- Laertes! He is your father’s killer! He needs to be punished!

[Laertes] [sadly] – Yes, my Lord!

Act 5
Scene 2
The battle

[Guard]- Everyone please sit down, the battle is about to start!

[Hamlet]- Good luck, Laertes!

[Laertes]- Thank you! Good luck to you too!

{It was a long fight. After a hour both of them were exauhsted and they agreed to take a little break.}

[Claudius]- [to Laertes] Now! Pour half of the poison on your sword and the other half here in this cup of water.

[Laertes][to himself]- Is Hamlet really the murderer? After all, why would The King want to kill his own son? [aloud] NO! Everybody, this man is a murderer! He wants me to kill Hamlet, his son!

[Crowd][shouting]-  Kill  The King! Kill The King! Kill him!!!

{The angry crowd started throwing stuff in Claudius}

[Claudius]- Cursed to be Hamlet! Cursed!

{One of the men in the crowd accidentaly hit Claudius in his head.}

[Claudius]- Help! Gertrude come here! I need to tell you something! [whispering to Gertrude] I always wanted to have my brother’s life, the throne, the country, you…and I went too far…and I killed him!

[Gertrude]- Killed? Who?

[Claudius]- Your husband. The acctual King. Hamlets father. I am so sorry! I don’t ask you for forgivness, because this is a serious act, the only thing I ask you is to take my body to the church, next to your husband’s one. That’s all. [dies]

Act 5
Scene 3
The final act

[Hamlet]- Mother, I tried to tell you that he murdered him, but you thought I was mad.

[Gertrude]- You are right! I am sorry for not listening, but we can’t do anything now! [to everybody] From now on The King is Hamlet, my son! He proved that he is ready! Now is the moment! Dear Hamlet, congratulations

[Hamlet]-  [to Gertrude]Thank you mother! [to everyone] I am honored to be your king and the first thing I will start with is promissing you all that I will do my best to make sure that there will be no murders in my country. Not now, not never!

{Lights go off and the actors go to the back stage.}

Conştiinţa filosofică şi lumea pragmatică

DIALOG ÎNTRE TUDOR PETCU ŞI FILOSOFUL FRANCEZ PIERRE-HENRI TAVOILLOT

Pierre-Henri Tavoillot, născut la 24 mai 1965 la Saint-Étienne, este unul dintre cei mai importanţi filosofi francezi contemporani. Lector universitar la Facultatea de Filosofie a Universității Paris Sorbonne-Paris IV, este în acelaşi timp președintele Colegiului de Filosofie și co-director al colecției “Le Nouveau collège de philosophie”, editura Grasset.

Tudor Petcu: Filosofia este fără îndoială un domeniu al cunoaşterii care ne facilitează înţelegerea diferitelor particularităţi ale vieţii şi conştiinţei. Pe de altă parte, se poate spune că filosofia sau, mai bine spus, interogaţiile filosofice, reprezintă o luptă continuă cu misterele naturii umane şi ale divinităţii, cercetarea filosofică în sine neoferind neapărat răspunsuri exacte. Luând în considerare aceste afirmaţii, v-aş ruga să îmi spuneţi cum aţi defini dvs conştiinţa filosofică şi de ce sau pentru ce credeţi că ar fi necesară.

            Pierre-Henri Tavoillot: Cea mai bună definiţie a filosofiei mi se pare aceea pe care o dă Kant atunci când el afirmă că aceasta răspunde la trei întrebări esenţiale: Ce pot şti? Ce trebuie să fac? Ce îmi este permis să sper? Teorie, practică şi soteriologie: din punctul meu de vedere aceasta rezumă cu adevărat cercetarea filosofică în ansamblul său. Teoria este în slujba eticii care, ea însăşi, este în slujba sensului vieţii. Interesul principal al filosofiei este ca ea să ne separe cele trei sarcini fundamentale. Este cu atât mai important în zilele noastre, având în vedere că ştiinţele contemporane au tendinţa să fragmenteze totul: metodele, obiectele, cunoştinţele, etc. Aceasta produce incontestabil o exactitate şi o precizie, pentru care merită felicitată, dar în acelaşi timp contribuie la pierderea din vedere a legăturilor, raporturilor şi articulaţiilor nivelare. Kant, de altfel, a ţinut să precizeze că cele trei întrebări ale filosofiei ar putea fi rezumate într-una singură, Ce este omul?, deoarece omul este singura creatură capabilă să îşi pună asemenea întrebări într-o manieră profundă. Filosofia nu vizează exactitatea, dar ea caută ceea ce are sens.

            Tudor Petcu: Aşa cum ne este cunoscut, filosofia înseamnă iubire de înţelepciune şi din acest punct de vedere filosofia, în comparaţie cu alte domenii ale cunoaşterii, are un rol privilegiat. Sunteţi de acord cu ideea subliniată de mine, aceea a rolului privilegiat al filosofiei? Ar trebui să vorbim de o singularitate a filosofiei în câmpul cunoaşterii?

            Pierre-Henri Tavoillot: Mă frapează faptul că cei mai mari oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, fie că sunt biologi, fizicieni, astrofizicieni, ca urmare a operelor savante pe care le scriu, nu sunt capabili ca la sfârşitul elaborării acestora să evadeze din analizele lor pentru a reflecta la marile întrebări: Dumnezeu, natură, ordine, armonie, etc. Asta arată până la urmă diferenţa de continuitate naturală dintre cercetarea ştiinţifică şi cea filosofică. Din perspectiva mea, un bun demers constă în ceea ce am putea numi simplu du-te, vino!: de exemplu, în propria mea cercetare – indiferent că mă refer la problema etapelor vieţii sau la tematica politică – nu încetez să mă hrănesc şi din cercetările ştiinţelor umane sau exacte. Fără ele, filosofia ar fi vidă. Dar fără filosofie, aceste ştiinţe ar cu adevărat oarbe. În orice caz, mi se pare că această logică a colaborării între ştiinţă şi filosofie este astăzi mult mai acceptată şi viabilă decât acum câţiva ani.

            Tudor Petcu: Sunt atât de multe discipline filosofice, precum filosofia dreptului, filosofia limbajului, filosofia culturii, iar lista poate continua la nesfârşit. Vorbim aşadar de vocaţii filosofice diferite dar am putea vorbi şi de o autonomie a filosofiei în calitate de disciplină? Nu în ultimul rând, aş vrea să vă întreb care ar fi locul ocupat de filosofie în ceea numim lumea pragmatică?

            Pierre-Henri Tavoillot: Mă voi referi la un exemplu precis pentru a răspunde la întrebarea dvs. Cartea Philosophie des ages de la vie pe care am publicat-o împreună cu Eric Descavanne în 2007 este fructul unei munci care a durat mai bine de zece ani. În calitate de tineri profesori eram adesea întrebaţi ce s-ar putea produce interesant astăzi în materie de filosofie. Pentru a răspunde la această întrebare, atât eu, cât şi colegul meu Eric, am desfăşurat în timpul celor trei ani petrecuţi la Colegiul de Filosofie din Paris o anchetă a filosofiei contemporane în cadrul căreia i-am interogat pe cei mai importanţi filosofi ai zilelor noastre: Habermas, Searle, Rawls, Rortz, Ricoeur,….. pentru a nu da decât câteva exemple. Tocmai această anchetă este cea care ne-a revelat importanţa tematicii vârstelor. Acest subiect clasic al filosofiei, care, până la urmă, priveşte maniera de evoluţie a vieţii sale de la naştere până la moarte sau cădere, a fost atât de mult timp abandonată de către filosofii contemporani în favoarea ştiinţelor umane şi sociale: psihologie, antropologie, sociologie, etc. Aportul unor astfel de cercetări a fost incontestabil în vederea  înţelegerii şi transformărilor fiecărei etape a existenţei, dar ele au lăsat într-un con de umbră ansamblul cursului vieţii.  O dată cu prelungirea speranţei de viaţă, individualizarea existenţelor, sfârşitul ritualurilor de trecere, valorizarea tinereţei şi a copilăriei, etc……, am asistat la un veritabil bruiaj al etapelor vieţii. Perspectiva filosofică, hrănită de aceste cercetări recente, putea fără îndoială să lămurească problema, luând în considerare aspectul reconfigurărilor contemporane ale vârstelor, inclusiv ale vârstei adulte. După apariţia operei de care vă vorbesc, eu şi Eric Descavanne am fost frecvent solicitaţi pentru a interveni în întreprinderi, asociaţii, colectivităţi locale şi uneori în consultaţii guvernamentale. Astfel, am participat la mai mult de patruzeci de conferinţe în fiecare an. Cum trebuie gândite noile etape ale vieţii? Ce este copilul? De ce creşte? Ce este adultul? De ce îmbătrâneşte? Acestea sunt întrebări cotidiene pentru care este nevoie de câteva idei clare. Şi de altfel ele privesc întru totul lumea economică, lumea politică şi universul vieţii, cel de toate zilele. Prin urmare, nu văd nicio opoziţie între lumea spiritului şi cea materială.

Tudor Petcu: De obicei, se vorbeşte de o criză economică sau politică ce afectează lumea, dar nu se ia în considerare şi o altă realitate, mult mai dureroasă: criza morală şi spirituală. Şi, fără, îndoială, criza ideilor. Pragmatismul a cunoscut o puternică evoluţie şi ceea ce în antichitate era numit otio a devenit ulterior negotio. Este, aşadar, posibil un proiect filosofic capabil să reînvie identitatea spirituală a  societăţii contemporane, dominată de gândirea pragmatică?

Pierre-Henri Tavoillot: Pragmatismul se vrea a fi eficace şi realist. Dar el nu i s-ar mai părea atât de realist dacă ar da uitării planul ideal sau spiritual. Este o dimensiune indispensabilă a vieţii umane şi am putea chiar spune că este condiţia eficităţii. Cultul performanţei de dragul performanţei nu ne duce niciodată prea departe dacă are un sens anume. Or, aş putea constata că, de fiecare dată când intervin în lumea întreprinzătorilor, faimoasă pentru pragmatismul său, interesul şi ascultarea sunt prezente. În lumea noastră în care totul se schimbă foarte repede, în care urgenţa conduce, în care identităţile sunt neclare, timpul reflecţiei devine indispensabil. Înainte erau răspunsuri fără întrebări. Astăzi sunt întrebări fără răspunsuri. Prin urmare, este cu atât mai crucial să formulăm şi să aducem răspunsuri colective. Deoarece acele otium antic la care dvs faceţi referire nu mai este o splendidă izolare de futilităţile lumii. El trebuie să îmbrace forma unei elaborări colective a unei lumi comune.

Tudor Petcu: Un alt subiect care mă interesează în mod deosebit pentru discuţia de faţă ar fi relaţia dintre filosofie şi teologie. Ar fi necesar ca filosofia să ia în considerare importanţa unui dialog cu teologia pentru ca ea să se poată integra mai bine în această lume pragmatică? Dacă da, cum înţelegeţi dvs acest raport între filosofie şi teologie?

Pierre-Henri Tavoillot: Filosofia a fost mult timp slujitoarea teologiei. Teologiei îi era rezervată problema mântuirii, pe când filosofia căuta să reflecteze cu privire la mijloacele raţionale de abordare a realităţilor. La drept vorbind însă, ele au exact aceeaşi funcţie: aceea de a lua în considerare mijloacele prin care omul finit şi muritor să se păzească de moarte şi de fricile care îl împiedică să trăiască. Marea diferenţă este aceea că teologia nu ia în considerare că omul se poate salva şi prin el însuşi (îi este necesară mila lui Dumnezeu), în timp ce filosofia crede că o mântuire a sinelui prin sine este posibilă. În ceea ce mă priveşte, am tendinţa să consider că este mai dificil să fii ateu decât credincios. Şi cum nu am niciun sentiment religios, rămân la părerea că în om există ceva care transcende omul (după cum se exprimă Pascal, parafrazându-l pe Sfântul Augustin), fără a ajunge neapărat la Dumnezeu. Eu numesc această transcendenţă: morală, umanism, libertate, civilizaţie, cultură, ceea ce îmi este de ajuns pentru a înţelege cu privire la ceea ce se întâmplă în viaţa mea, în epoca mea şi în lume. Nu spun că textele religioase ar trebui să fie neglijate dar faptul de a ţine cursuri de filosofie pe tema Evagheliilor şi a Bibliei este suficient pentru mine. Asta este, poate, şi o mică răzbunare: teologia devine astfel slujitoarea filosofiei.

Un moment foarte ciudat pentru întâmplări

Maria Ghita, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden

mamei mele, fiindcă mereu avem discuții despre lucruri pierdute și îmi pare rău că îmi tot las rucascul sau geaca în cele mai nepotrivite locuri

O să vă povestesc acum ce mi s-a întâmplat toamna trecută, un moment foarte ciudat pentru a se întâmpla ceva, pentru că, de obicei, majoritatea cărților și majoritatea filmelor au acțiunea plasată fie iarna, în apropierea Crăciunului, fie vara, datorită Vacanței Mari; ce mi s-a întâmplat mie a fost toamna, fiindcă, în ciuda lipsei de preferință a autorilor în general, toamna e o perioadă ca oricare alta din viața unui om.

Toamna trecută s-a întâmplat să îmi pierd rucsacul. Să îl las pe undeva, ca să fiu mai precisă, acțiune tâmpită care a atras multe consecințe interesante asupra ei. Vedeți voi, sunt scriitoare de profesie, o altă decizie tâmpită, fiindcă nimieni nu mi-a zis că n-o să-mi pot plăti ratele apartamentului sau că pisica trebuie învățată să facă la litieră și nu se naște așa. Treaba cu pisica n-are nicio legătură, dar tot aș fi preferat să știu.

Îmi place să scriu în alte locuri decât la birou, fiindcă o cafenea, o librărie, pe tejghea la magazin până îmi vine rândul sau pe genunchi, în parc, toate locurile astea alternative aduc o altfel de inspirație și îmi permit să observ oamenii în habitatul lor natural: societatea. E frumos să-ți închipui sau să visezi plotul (nu mi s-a întâmplat niciodată), dar e mult mai convenabil și practic să-ți fie totul oferit pe tavă, și anume să auzi viitoarele personaje, bătrâna cu pisicile care strigă la un copil oarecum nevinovat, vorbind chiar în fața ta despre ceva ce poți include în roman. Foarte convenabil. Ăsta e motivul pentru care scriu în diferite părți. Când am nevoie să umplu un pasaj de legătură, includ o discuție auzită în autobuz și schimb numele nefericiților ca să nu fiu dată în judecată, apoi, gata, totul vine natural.

Cert e că atunci când văd ceva care îmi aprinde toate simțurile și mă face să sar din locul în care scriu, în general e vorba despre un bărbat (fiindcă sunt foarte clișeică), tind să uit că scriu și mă deconcentrez. Toamna trecută, într-o zi oarecare cu ploaie, ca să fie perfect, am plecat să scriu într-o librărie unde aveau o canapea verde deschis. Nu era ea prea confortabilă, dar în ziua aia mă simțeam gata să fac un compromis. Abia începusem să scriu, când am observat la raftul cu literatura realismului magic un bărbat foarte atrăgător care m-a făcut să mă opresc și să mă prefac interesată de operele lui Borges. Sunt stângace la flirtat și până să se întâmple ceva, bărbatul a luat o carte de pe raft și s-a dus cu ea la casă, iar șansa mea a plecat cu el, fiindcă nu-l puteam urmări.

Ce ar trebui să știți înainte să vă spun intriga este că atunci când am sărit (la propriu) de pe canapea, mi-am lăsat rucsacul negru odihnindu-se pe jos. Nesupravegheat. În rucsac aveam telefonul, portofelul, o pereche de căști, o bentiță roșie – toate astea pe lângă agenda unde îmi scriam romanul la care lucram de ceva vreme. Aveam, la trecut, fiindcă acum nu mai aveam nimic, dispăruseră. Adio. La început m-am gândit că era o glumă proastă – cine să fure un rucsac cu un caiet? Sigur, putea fura portofelul sau telefonul, ba chiar pe amândouă, să-i fie de bine, dar cu caietul ce-a avut? Nu se putea să-l fi scos frumos pe canapea, fiindcă n-avea nevoie de el? Eventual, împreună cu un bilețel în care-și cerea scuze și-mi lăsa adresa unde-mi puteam recupera banii.

Căștile, da, le putea vinde sau le putea folosi dacă nu-l dereanja prea mult ideea că era neigienic, bentița era foarte frumoasă și gata de purtat, telefonul meu avea parolă, dar se putea vinde și el la un preț acceptabil, iar portofelul îi servea cel mai bine, se putea da drept Jocelyn Mabel Longham și putea cheltui banii pe băutură sau pe droguri sau pe orice dau hoții banii, chiar dacă nu se îmbogățise prea mult după ce mă furase. Faptul că aveam scris un roman pe un caiet nu tocmai în stare bună trebuia să-i fi dat de gândit, ce salariu credea că am dacă ziua în amiaza mare eu mă aflam într-o librărie, în loc să lucrez. Sigur, eu lucram, dar chiar și așa, ce slujbă să am ca să creadă că merita să mă fure? Ăsta e genul de noroc pe care îl am eu. Alții câștigă la jocuri de cărți, mie mi se fură romanul.

Și dacă mi se furase în mod special? Dacă era vorba despre un scriitor neinspirat sau un editor escroc care voia să se îmbogățească pe baza muncii mele?

M-am uitat prin toată librăria și am vorbit cu casierița, cu tot personalul, m-am uitat peste canapele, peste rafturi, pe dedesubt… nimeni nu știa nimic, nimeni nu văzuse nimic. Mă simțeam dementă și neajutorată, devenisem, pe scurt, un exponat anti toate doctrinele feministe. Am plecat acasă.

În momentul ăsta am ajuns la jumătatea povestirii, în ciuda faptului că în mintea mea se terminase de mult, iar orice posibilitate ca ceva să mi se întâmple, ceva bun, vreau să zic, mi se părea cu neputință.

La o săptămână jumătate de la incident, m-am întâlnit în parc cu editoarea mea care m-a rugat să-i explic în detaliu de ce nu respectam contractul, pentru că trebuia să-i fi trimis deja manuscrisul, iar tot ce aveam eu era o față tristă și un spirit plouat – la propriu, îmi uitasem umbrela, dar cel puțin acum se luminase. I-am explicat în detaliu despre cum mi se furase rucsacul din cauza neglijenței mele și cum romanul pe care îl plănuisem atât de bine dispăruse odată cu el.

Observasem deja că de câteva minute, bărbatul de pe banca învecinată doar se prefăcea că citește, dar în realitate trăgea cu urechea la discuția dintre mine și Marcela, iar în momentul în care am descris partea despre cum îmi pierdusem romanul – despre cum mi se furase, ca să fiu precisă – am văzut că a lăsat încet cartea jos și s-a întors cu totul spre noi.

– Nu vă supărați, domnișoară, s-a întâmplat să vă aud vorbind… Este posibil ca romanul despre care spuneați că s-a pierdut să fie scris într-un caiet albastru pe care sunt desenate în cerneală balene de diferite dimensiuni?

Am simțit că mi se face rău la stomac.

– Dacă este posibil?! Domnule, dar vorbiți despre același caiet, despre același roman! Îl aveți? L-ați găsit?

Editoarea mea a tușit puțin, simțindu-se neglijată.

– Colegul meu de apartament suferă de cleptomanie și aduce acasă o mulțime de lucruri care nu-i aparțin. Printre ele am descoperit romanul dumneavoastră și când mi-am dat seama ce e, i-am spus că trebuie returnat, cineva îl caută cu siguranță.

– Îl caută? Am plâns în pernă după el în fiecare seară, trebuie, trebuie să mi-l dați înapoi!

– Aș fi fericit să vă fac plăcerea asta, dacă mă urmați, apartamentul nostru nu-i prea departe.

Mi-am cerut scuze de la Marcela și i-am promis că mă întorc, de data asta gata să îmi onorez contractul. După ce ne-am depărtat îndeajuns, însoțitorul meu s-a oprit în mijlocul aleii.

– Trebuie să-mi cer iertare, v-am mințit.

Eram confuză – cu ce mă mințise? Cu siguranță, caietul îl găsise, fiindcă-l descrisese perfect și nu putea fi pură coincidență, așa că nu mai conta ce-mi spusese pe lângă dacă îmi recuperam opera.

– Mă tem că nu vă înțeleg.

Eu v-am furat ghizdanul și, implicit, caietul, eu sunt cel care suferă de cleptomanie. Dacă v-aș fi spus asta de la început, probabil că n-ați fi avut încredere în mine, iar eu intenționez din tot sufletul să vă dau înapoi opera.  

Nu știam ce să spun.

– Îmi cer scuze că v-am făcut să plângeți în pernă seară de seară.

M-am înroșit, gândindu-mă că-i spusesem un detaliu atât de intim în mod gratuit.

– Îmi puteți spune Jo, și e în regulă, dar chiar mi-ar plăcea să-mi primesc caietul acum.

S-a oprit din nou.

– Jo? Jo Longham?

– Ați auzit de mine?

– Dacă am auzit de tine! Te-am citit, chiar de mai multe ori.

– Dar, domnule, asta e imposibil, fiindcă n-am fost publicată!

A zâmbit și și-a aprins o țigară.

– Fred, și, ba da, ți-am citit romanul pe care ți l-am furat, dar, cel mai important, colegul meu de cameră e Harvey Hudson.

Nu mă deranja fumul de țigară în mod normal, dar acum m-am înecat cu el.

– Harve e colegul tău de cameră?! Harve?  

A continuat să zâmbească.

– Încă are poza ta înrămată pe noptieră deasupra colecției de povestiri scurte.

M-am scuturat, dezgustată.

– Harve e un ciudat și văd că încă nu se dezminte.

– Pentru că are coleg de cameră un cleptoman?

– Pentru că are poza mea înrămată, chiar dacă ne-am despărțit acum patru ani.

Am ieșit din parc fără să vorbim un timp, iar el mi-a arătat pe unde s-o luăm.

– Ți-am citit povestirile și sunt bune, iar romanul – și mai bun. De când l-am furat, te caut ca un nebun ca să ți-l dau înapoi, dar, cel mai important, fiindcă vreau să-l termini! Trebuie să știu ce se întâmplă cu Laura și Daniel! Trebuie.

Am început să râd, fascinată.

– Nu pot să cred că mi-ai furat romanul, iar acum practic mă implori să-l iau înapoi ca să afli cum se termină. Vezi, dacă mă lăsai în pace, îl citeai direct din librărie.

– Sau așteptam să-l termini și îl furam după asta.

Am râs amândoi. Ajungând în fața blocului unde stătea, am ezitat să-l urmez până sus.

– Fred?

S-a întors spre mine.

– O să te aștept aici, o întâlnire cu Harve e ultimul lucru pe care-l vreau.

A dat să plece, dar l-am strigat încă o dată.

– Fred, de unde ți-ai dat seama că sunt acea Jocelyn Longham de pe noptiera lui Harve?

A zâmbit a treia oară de când era cu mine, părea foarte bine-dispus pentru un tip cu o boală patologică.

– Poate că în poză aveai o bentiță galbenă, nu aia roșie din rucsac, și poate că purtai aparat dentar, dar ochii ți-au rămas aceeași, zâmbetul la fel, iar eu te văd zi de zi de doi ani de când m-am mutat cu Harvey. Când mi-a spus că te numești Jo și scrii, s-a făcut o conexiune în mintea mea.

A urcat să-mi aducă romanul, iar eu l-am așteptat jos. Eram curioasă ce oră se făcuse, dar când am vrut să-mi consult ceasul, am observat cu mirare că nu se mai afla pe mâna mea. Am zâmbit și m-am întrebat dacă avea de gând să mi-l înapoieze odată cu romanul.

Întrebarea vieții mele

Ana Licu, a 9a A

Vreau să îl cunosc și eu

Pe creatorul acestui tablou ciudat

Alcătuit doar din puncte

Unele ca petele de petrol

Altele ca o flacără de chibrit

Incendiind o părticică, doar un colț

De tablou

Vreau să îi văd chipul

Și să țip din miezul ființei

De ce nu mi-ai terminat tabloul?!

Nu puteam sa fiu și eu oare

O constelație?

Africa: între suferință şi mister

un eseu de Tudor Petcu, profesor de filosofie, sociologie și germană

Lumea în care trăim reprezintă fără îndoială fascinația misterului şi a curiozității, un exercițiu neîntrerupt de înțelegere a realității. Toată istoria care s-a scris până acum, tristă şi glorioasă, obscură şi luminoasă, a lăsat în urmă o moştenire ce şi-a pus decisiv amprenta asupra constituirii triburilor, culturilor şi civilizațiilor umanității. O lume sfâşiată de tentația distrugerii şi a nimicirii dar binecuvântată de pasiunea enigmatică a cunoaşterii.

În infinitul aparent şi iluzoriu al Pământului se înfățişează un continent care exprimă o gamă de realități şi sensuri existențiale, o voce a reconcilierii cu destinul crunt, o îmbrățişare perpetuă a tragediei şi o teologie a copilăriei. Toate acestea sunt câteva din caracteristicile de fond şi ontologice ale Africii, un continent atât de bogat în resurse naturale şi spirituale, dar atât de îngenuncheat în fața traumelor istoriei.

Africa este un colț de lume care nu poate fi definit doar prin prisma potențialului narativ al cercetării istorice, ea este înainte de toate modelul suprem al necunoscutului ce nu se ascunde şi al prezentului în trecut. Continentul african ne introduce permanent într-o diversitate tribală a culturilor locale care au de fapt de-a face cu tainele ancestrale sau, mai bine zis, cu o metafizică a tradiției în urma căreia puritatea identitară nu s-a putut dizolva.

Chiar scriitori precum Jules Verne sau Emilio Galotti au fost pătrunşi de situarea afectivă a Africii în lumea de netăgăduit a basmului în sensul în care tărâmul african se identifică dintotdeauna cu o poveste fără sfârşit, reprezentată de milioane de personaje şi în aşteptarea eroului pozitiv.

Din punct de vedere spiritual, evident, putem vorbi despre o întrepătrundere mutuală între formele noetice de percepție a comuniunii omului cu divinitatea.

Ar trebui să luăm în considerare, de exemplu, animismul, şi mai cu seamă semnificația măştilor tradiționale congoleze, acestea din urmă reflectând anumite entități spirituale, sfinte şi malefice, care gravitează în jurul Ființei Supreme.

Pe de altă parte, prezența musulmană din țări precum Somalia, Senegal sau Niger precum şi cea creştină din Camerun, Etiopia sau Eritreea au făcut posibilă pătrunderea monoteismului pe tărâm african, în ciuda neînțelegerilor istorice majore dintre cele două religii.

Personal, întotdeauna am fost fascinat de ortodoxia etiopiană, caracterizată de profunda sa iconografie care înfățişează prezența sau venirea Mânutitorului într-o lume nouă în care fiara nu va mai fi fiară şi va locui în pace alături de căprioară. Cu alte cuvinte, vorbim despre o iconografie ortodoxă profetică pentru care se realizează în mod firesc legătura între universalitatea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi elementele culturale locale.

Deşi ar fi multe lucruri de precizat în ceea ce priveşte Africa în toată splendoarea ei aurolară, prefer să mă opresc aici deocamdată – în spirit de smerenie comprehensivă – şi aş concluziona asemea lui David Livingstone, marele explorator scoțian în Africa, potrivit căruia “Africa este o lume paradoxală a suferinței în care fericirea evidentă încă nu a fost găsită”.

O verighetă într-o pungă de covrigi

Maria Ghiță, absolventă LLIA în anul întâi la facultatea Leiden

– Nu vă supărați, știți cumva unde e magazinul de muzică? Cel negru, cu pereți vopsiți de curând, îl caut de jumătate de oră.

Femeia nu se uita la mine, dar zâmbea politicos și am presupus că pur și simplu nu agrea contactul vizual, ceea ce era păcat, fiindcă părea foarte frumoasă.

– Din câte îmi amintesc, e pe strada 88 la intersecție cu bulevardul numărul 10, n-ar trebui să fie prea departe.

I-am mulțumit și am plecat în căutarea magazinului de muzică, dar peste altă jumătate de oră m-am găsit în același loc de unde plecasem: în fața băncii femeii.

– Bună ziua din nou, cât de tare vă deranjează dacă ma așez puțin? E foarte cald afară și aveți o bancă perfectă în umbră.

A ridicat din umeri, un fel de dacă zici tu.

– Sunteți muzician? m-a întrebat dintr-o dată, iar eu m-am bucurat de întrevederea unei posibile conversații.

– Cânt în orchestra Operei Metropolitane din New York și am nevoie de o vioară nouă până luni dimineață.

Și-a mișcat capul înțelegătoare, apoi, în sfârșit, și-a întors privirea spre mine. Mi-am simțit gura plină de salivă. Era oarbă.

– S-ar putea să sune deplasat, dar îmi dai voie să văd cum arăți? M-am săturat să mă întâlnesc doar cu persoane cunoscute, nu-mi stârnesc deloc imaginația.

Cât încă încercam să înțeleg la ce se referea, a întins mâinile în față, încercând să ajungă la fața mea ca să-mi poată concepe trăsăturile în minte. Am lăsat-o să se joace cu mâinile cum voia, destul de fascinat de metoda ei de explorare a lumii.

– Sunt Debbie, mi-a spus ea în timp ce îmi atingea obrajii, mi-ar plăcea să te văd, cred că ești tare simpatic.

– Mulțumesc, am zâmbit eu, iar ea mi-a simțit zâmbetul. Să știi că și tu ești foarte frumoasă.

– Știu, a râs ea, fără să fie mândră, am putut să văd cândva, nu m-am născut așa. Nu mi-ai zis cum te cheamă.

– Kurt, am răspuns eu, din ce în ce mai fascinat. Nu vreau să intru prea mult în viața ta, Debbie, dar cum ai ajuns în parc?

– Fratele meu vine și mă aduce de dimineață, apoi mă ia când se înserează. Vreau să petrec zilele de vară cât de mult pot afară.

Nu mă puteam abține.

– Ce faci toată ziua în parc?

– Respir aerul curat. Fac conversație cu străinii. Aud sunetele din jurul meu. Îmi cumpăr înghețată. Sunt multe lucruri de făcut! Ce faci tu în parc, de exemplu?

Aș fi vrut să-i spun că uneori găseam parcul banal, dar dintr-o dată m-am simțit superficial și inconfortabil, parcul reprezenta tot universul lui Debbie, nu avem niciun drept să i-l iau.

– Vrei să te plimbi cu mine? am întrebat-o. Când vine fratele tău ne întoarcem, dar hai să dăm câteva ture, dacă vrei iți cumpăr și înghețată.

A zâmbit din nou.

– Am recunoscut că ești simpatic, dar nu știu dacă ești și un psihopat care încearcă să mă ia cu totul din parc. Dacă nu te văd nu înseamnă că nu gândesc ca oricare altă persoană care vede.

Am admirat-o un pic fără ca ea să știe.

– Aș fi putut să-ți fac orice până acum, nu crezi? Nu încerc să te sperii, sigur că nu, dar-…

– Fratele meu mă lasă mereu pe o bancă unde știe că sunt mulți copii cu mamele sau bunicile în jur, nimeni n-ar ataca o femeie oarbă și neajutorată aici, dar tu ai putea să mă duci pe aleile nepopulate.

– Ce trebuie să fac ca să te conving?

N-a apucat să-mi răspundă, fiindcă altă femeie tânără cu un băiețel de mână s-a apropiat de noi cu o pungă de covrigi.

– Debbie, bună, văd că ai companie, nu vă rețin prea mult: vrei un covrig cu susan?

– Aș vrea cu semințe dacă ai, Doris, și mulțumesc.

M-am uitat spre femeia numită Doris și mi-am dat seama că o cunoșteam de undeva.

– Doris Shelby? am întrebat eu. Cânți la harpă, nu-i așa? Ai venit săptămâna trecută.

– O! m-a privit ea mirată. Da, da, tu ești Kurt, acum te știu, îmi cer scuze, n-am apucat să învăț numele tuturor. O, Debbie, e un om extraordinar, toată lumea mi-a spus despre el – și cântă Dumnezeiește.

Doris s-a îndepărtat cu covrigii ei, lăsând-o pe Debbie fericită cu al ei.

– Acum sunt convinsă, mi-a zis ea, Doris e prietena mea cea mai bună, hai să ne plimbăm prin parc.

Am luat-o de braț și ne-am ridicat încet de pe bancă, în timp ce ea își mesteca covrigul, savurându-l.

– Du-mă la umbră, s-a plâns ea, ai uitat că aveam banca ferită de soare?

În timp ce îi îndeplineam dorința, am observat o verighetă pe degetul ei.

– Ești căsătorită?

– O, a zis ea și și-a atins verigheta într-un gest reflex. Ar trebui să mi-o scot, probabil, nu-i așa?

– Dacă ești căsătorită, atunci bineînțeles că nu.

Și-a scos-o, totuși, și a băgat-o în punga de la covrigi, iar după ce a mototolit punga, m-a rugat s-o arunc la gunoi cu totul.

– Ernest m-a lăsat acum două săptămâni, cred și eu că nu e prea amuzant ca nevasta ta să fie oarbă. Probabil că nici mie nu mi-ar plăcea dacă aș vedea.

– De cât timp erați căsătoriți?

– Mâine s-ar fi făcut două luni, n-a fost un mariaj foarte prolific, dar nu mă plâng. Nu-l iubeam. A fost aranjat.

Când am trecut pe lângă un coș de gunoi, am ezitat.

– Chiar vrei să-ți arunc verigheta?

– O, da, credeam că ai aruncat-o deja. Știi ceva? Vreau s-o arunc chiar eu. Spune-mi unde e.

A întins mâinile, confuză, dar eu am ghidat-o încet spre ce voia să facă. Atunci când ne-am întors pe bancă se pregătea de plecare.

– Kurt?

Am privit-o cum se juca cu lănțișorul de la gât. Era foarte tânără.

– Când te mai văd? Vorba vine, când ne mai plimbăm prin parc?

I-am zâmbit, dar mi-am dat seama că nu mă vedea.

– Mâine?

– Mâine.

Break out

Alex Costanda, a 10a B

In the serialized television show “Prison break”, the main character decides that he will intentionally be imprisoned, in order to help his brother, who was wrongfully sentenced to death, break out. The story presents the hardship one faces in prison and the effects that the actions of influential people have on the lives of normal civilians.

The TV show presents the main character as an incredibly smart person, that has a sort of balance between emotion and intellect compared to other TV geniuses. He uses this vast intellect to his advantage, but his main motivation is the love he has for his brother. Not only does he care deeply for his brother, he also starts developing romantic feelings for a doctor in the prison, feelings for which he hadn’t planned ahead. As the story progresses, we learn that, besides his intelligence, he has great empathy towards others, which is why at times he puts himself at risk in order to save the people he grows attached to during the show.

The story shows that his time in prison changes him from an intelligent, but at times naïve man, into someone who has enough experience to not put himself in danger whilst trying to save his loved ones. While some people think that the writers getting rid of the characters’ central flaws was a bad decision, I think that the character was created to be a sort of guardian angel for those around him, which would justify the change.

In conclusion, the story is a well-made piece about how love is a stronger motivator than fear or pain, and how a man that is balanced between emotion and intellect cause great things to happen.