Macrina Grigore, a 9a

Era întuneric. Parcă toată lumina ce odată dăinuia în viața ei dispăruse. Aici, în Gând, pereții sunt moi și sufocanți, înghițindu-te jos unde sălăsluiește Necuratul.

 Jos, în adâncurile disperării, în anestezia unei vechi speranțe, zace un ursuleț. Este roz murdar, poartă o fundă prapădită… Este ascuns undeva prin flăcările mârșave.

Mă întreb din nou care mi-e rostul… Eu, aici.

Mă cutremur și parcă răsună o toacă efemeră. Se anunță priveghiul unui suflet parcă prea tânăr.

,,Ajuta-mă!” strigă o voce surdă, înfundată în păcate… Umezeala piere, iar lumina mă orbește cumplit.

Viață. Acum trăiește.

Mutilată, mă târăsc undeva adânc, sublim. Aici, unde mișună Infinitul, este întinsă o masă regească. Aburii pâinii par un vârtej apocaliptic. Vinul, ca un cadavru solemn, prinde nuanțe reci de violet.

Iată, însă, pe un piedestal de argint zgâriat de regrete, șade o colivă.

Viața este Veșnica Pomenire a singurătății.

Alerg… Alerg… În fața mea se întinde o carapace de melc zimțată… O scară!

Cobor. Mă sărută Neantul.

Curând, cât mai curând, eu voi pleca. Eu sunt Ideea.

Inconștientul e dur, conștientul e absent. Creierul e dureros… Îmi aprind lumânarea, deși știu că plutesc într-un iaz de benzină și îmi scriu numele lăbărțat la Adormiți.

Nu înțeleg oamenii, nici nu cred că ar trebui. Până la urmă sunt doar o idee. Nu sunt Gând, nici Speranță, nici Amintire. Am să-mi aleg altă victimă… O necuvântătoare!