Ce culoare are iubirea?

Ana Licu, a 8-a

 

Am simțit ezitarea din pasul

Călătorului căruia îi lipsește compasul

Pașii umezi, adânci opintindu-se

În fața pridvorului unei case.

Și fereastra rustică cu modele plagiate

Din alte lumi lichefiate

Desfășurându-se în mintea cețoasă

A privitorului cu cămașa din in bățoasă.

Nu avea nici nume, nici vârstă, nici inimă

Și totuși rămase nemișcat, înghețat de o lacrimă

Privind o mamă îngenuncheată

La căpătâiul adormitei căpitănese de armată

(Deloc o mică școlăriță, o fetiță)

Când îi deschidea cartea basmelor străbune

Vântul în clopoței avea să sune

Doar ca să o audă râzând

Pe ea,

Fata fulgilor de nea.

Și ochii mamei de tinichea

Începeau a construi povestea

Cu multe straturi de culoare

Puse aleatoriu, la întâmplare

Fetița a întrebat-o cum arată albastrul

Și ea i-a spus că îl poate prinde ușor pescarul

O tușă de albastru captivă într-un bol

Își așteaptă răbdătoare un simbol.

Verdele, energic, de nestăvilit

Îl găsești chiar și într-un plic

Este ușor de păcălit

Ajunge în toate vederile, în tot ce e sălbatic.

Roșul… roșul e un pic mai greu de găsit

Fiindcă nu se vrea descoperit

Dar îl simți mereu în tine, atât de scump…

Curgător, firav și puternic în același timp.

Atunci mai rămâne o singură întrebare

Care este cea mai grea de găsit oare?

–  Albul, ea îți va răspunde

Nu știi niciodată unde se ascunde…

Și cea care provoacă cea mai multă durere?

–  Tot albul, fată dragă

Aproape îl poți atinge, îl simți în mână pufos

Doar cu gândul

Așa cum ,,aproape” poți atinge norii

Deși ei sunt atât de sfâșietor de departe…

Cei mai buni oameni sunt făcuți din alb

–  De ce mamă?

Pentru că nu poate fi umilit

E prea sfânt pentru asta.

De ce a trebuit să fii și tu un alt ,,aproape”?

Și să îți închizi ale tale pleoape?

Mamă dulce…

Voi rămâne mereu fetița ta ce nu vrea să se culce

Întrebându-te de culori sau de livezi

Pe care tu nu ai putut niciodată

Să le vezi.

O aștept și acum

Să vină la tânăra răscruce

Ca să-i dau o bucățică de alb într-un album

De la mine

Spunându-i: – Ai fost prea blândă pentru o cruce

Încât îmi e frică să înfig cuiele fine

Ca să nu te pierd

Prea sfânto!

Și dacă norii într-o zi

Dintr-odată ar dispărea

Voi ști că cineva

Mi te-a pus din nou în calea mea.